Propun un experiment: ce ar fi dacă, de pildă, un câine, cel mai iubit din comunitate ar fi ales şi la noi, în România, să reprezinte un oraş, sau chiar întreaga ţară, pentru un mandat? Moda vine şi de această dată din Statale Unite, unde mai multe localităţi sunt deja reprezentate de patrupede, în loc de oameni. Unele dintre posturile de primar ocupate de căţei sunt, ce-i drept onorifice, dar nu are a face, pentru că ele există, şi produc efecte juridice. Căţeii, fireşte cei mai iubiţi de comunităţile respective au depus şi jurământul de credinţă în faţa alegătorilor, deci mandatele lor sunt, cum s-ar spune, valide. Este adevărat că aceste experimente, pe alocuri reuşite, au pornit tot de la anumiţi oameni, nemulţumiţi de sistemul electoral, şi care au încercat să demonstreze lumii inutilitatea politicienilor, dar încercările lor au reuşit, iar acum avem mai multe comunităţi americane conduse de patrupede.

Să ne gândim pentru o clipă care ar fi avantajele şi dezavantajele unei asemenea abordări şi la noi în ţară. Ce ar fi dacă, de exemplu, în locul bonomului domn Iohannis am avea, spre exemplu, un câine pe post de preşedinte? Probabil că românii ar fi mult mai fericiţi aşa, în general vorbind, pentru că în loc să plângă de fiecare dată când Iohăniţă iese la televizor, ca cucul, să ne spună cum mai decurge lupta lui personală cu PSD sau cum să ne spălăm pe mâini, oamenii ar fi probabil încântaţi să vadă în schimb un preşedinte lătrător, care face giumbuşlucuri la televizor, şi ar atrage turişti.

Dar dacă, de exemplu, în loc de prim ministru am avea un căţel, iar în jurul lui nu s-ar mai afla, aşa cum se întâmplă acum, toate javrele politice care se strâng de obicei pe lângă borcanul cu miere al puterii, ci ar fi în schimb nişte oameni capabili să ia decizii corecte pentru ţară? Probabil că, în această situaţie, criza ar fi gestionată mult mai corect şi banii ar fi cheltuiţi în folosul cetăţenilor, nu al firmelor de partid.  

Sau ce ar fi dacă, de pildă, am avea un patruped pe post de primar? În primul rând acesta s-ar mulţumi cu o cuşcă luxoasă de 0,5 x 0,5 metri mărime, şi nu şi-ar construi case prin toate colţurile oraşului, de preferinţă pe lângă „investiţiile” municipalităţii, adică din materiale de provenienţă îndoielnică, şi ar scuti în acest fel bugetul local de nişte furăciuni inutile.

Dacă ne gândim şi la dezavantaje, eu nu descopăr nici unul. Un câine întotdeauna este mult mai credincios omului decât ar putea fi orice politician, nu fură, ci se mulţumeşte doar cu oasele care rămân de la masa omului şi nu are pofta de înavuţire a unui preşedinte sau a unui primar, din simplul motiv că nu cunoaşte valoarea banilor, ci doar afecţiunea umană. Probabil că un câine-preşedinte sau un câine-primar ar avea drept singură dorinţă în viaţă aceea de a le aduce bucurie stăpânilor săi, adică celor care l-au ales, fiind lipsit de viciile şi putregaiul care a pătruns în aceste vremuri până la măduva spinării clasei politice actuale. Singurul dezavantaj ar fi că nu vorbeşte, lucru care ar putea chiar să îl ajute în atribuţiile sale, acelea de reprezentare a comunităţii. Atâta timp cât nu poate vorbi, probabil nu va putea să vândă România în continuare, bucată cu bucată străinilor, nu ne-ar plictisi la televizor şi nici nu ar negocia contracte păguboase pentru contribuabili. Ce spuneţi, o facem?