|
EDITORIAL: A trai, domnule presedinte! |
|
Data publicarii: 21-11-11 |
 De LUCIAN MARIN
Informaţia care circulă pe internet şi care ne anunţă despre investiţia pe care o va face unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume, Bill Gates, patronul Microsoft-ul, în producerea unor vaccinuri care vor rezolva una din angoasele „stăpânilor lumii, m-a şocat”. Nu-mi vine nici acum să cred că este reală această informaţie. Mi se pare o intoxicare diabolică. Credeam că miliardarul este totuşi un umanist, preocupat de fundaţii şi de tehnologii, care nu va încuviinţa niciodată crima. Să mă fi înşelat? Sau „confuzia este epitaful nostru!”, cum spuneau Fripp & King Crimson, încă din anul 1969.
O analiză mai corectă a cifrelor, a gândirii aproape antisociale, spartane, sau de inspiraţie interbelică, nazistă, aminteşte de programele de eugenie, despre care se vorbeşte că ar fi continuat şi în vremurile noastre prin medicamente şi vaccinuri experimentale, prin hrană contaminată, etc. proiecţii ale unei „Puteri Mondiale”, deocamdată imaginară şi neoficială, care se infiltrează şi încurajează permanent, insidious, indirect sau nu, subliminat, prin mega-manipulare mediatică discriminarea ca pe un bun general, ca pe o spaimă apocaliptică, necesară ca un drog, ca un elixir dozat perfect într-un vaccin, singurul criteriu „sănătos” pentru a „Billdui” doar o lume a performanţei, oricât de absurde, de tip High- Tech, generatoare de profituri doar pentru o castă, pentru aşa-zisele elite pe care, astăzi, le identificăm, în mod vag şi ocult, în „oligarhii globali” de tip „Trilaterală”sau Bilderberg. Mă sperie, şi ar speria pe oricine s-ar gândi serios câteva secunde modelul în care se proiectează viitorul subliminal, acum, când prezentul este incert, în minţile pierdute ale navigatorilor de pe internet.
Fără milă, într-un viitor nu foarte îndepărtat al omenirii, când hrana, apa şi poluarea mediului înconjurător vor fi realele probleme şi teme curente ale omenirii, Statul global, dacă va mai exista STATUL, va dobândi şi mai mult caracterul unei „Super-Maşini”, ale cărui motoare gigantice vor funcţiona cu energia unor enorme detaşamente “sub-umane”, inoculate, sau vaccinate, cu o conştiinţă perfectă, de “furnici”. Rolul “furnicilor” va fi acela de a deservi o tehnologie şi mai performantă decât aceea pe care o anticipăm acum.. Colectivităţile de indivizi, bine „aliniaţi”, care nu vor mai reprezenta petru elite decât nişte mulţimi bine organizate şi docile, un fel de „sclavi anomici”, nu vor mai avea prea multe de spus. Treaba lor este să fie „fericiţi” şi să muncească! Pentru „fericiţii globalizaţi”, aşa-zisele „libertăţi din ziua de azi”, cum ar fi „drepturile omului” şi aşa mai departe nu vor mai avea nici un sens. Problema este că nu toţi vor avea acces gratuit la „Raiul” acesta, şi nu toţi vor mai avea dreptul de a trăi!
Verbul a trăi, verbul acesta vital mi-a adus aminte de titlul unui film japonez regizat de Akira Kurosawa: „Ikiru”. Un nume, simplu: „A trăi!”
Kurosawa, autor al scenariului şi al regiei este un artist măreţ, un gigant, mulţi îi cunosc filmografia sau palmaresul. Dar nu despre regizor vreau să vorbesc şi despre surâsul plin de înţelepciune. Poate cu altă ocazie. Când un astfel de personaj se întoarce o clipă de acolo, din lumea fantomelor sale filmice spre armatele de cineaşti de tip hollywoodian care se zbat prin platouri imense pentru filmele lor constipate de atâta succes, lumea financiară a filmului de success încremeneşte câteva secunde, de jenă. „Iar ceea ce fãceam odinioarã din dragoste pentru Dumnezeu, facem acum din iubire pentru bani, adicã din iubire pentru ceea ce ne dã sentimentul celei mai înalte puteri şi a unei conştiinţ curate”, spunea Nietzsche în”Aurora". Cât de curate?
Acest sâmbure hieratic de umanitate, filmul acesta cu care se doarme sub pernă mi-a amintit de tragismul nostru cotidian, de mama care cere să moară odată cu fiica sa, într-o seară la televizor şi nimeni dintre cei care au de răspuns nu spun decât alte şi alte mizerii, iar alţii, pe fază, speculează, căutând rapace o altă formă de capital politic câştigată din suferinţa ei.
Cine ne dă dreptul să hotărâm, în numele a ce, dacă un om trebuie să moară sau are dreptul să trăiască? Ce fel de „Dumnezei financiari”, consideraţi a fi „adevăraţi stăpâni ai lumii”, astăzi, în epoca de început a globalizării, pot hotărî cum şi când trebuie să dispară miliarde de oameni, în viitorul apropiat. De ce n-ar mai avea voie să vadă ei soarele în fiecare dimineaţă? Personajul lui Akira înţelege târziu, mult prea târziu, ce preţ şi ce sens are viaţa.
Atunci când nu mai ai prea mult de trăit, abia atunci el înţelege că nu a făcut nimic bun în viaţă sa , că nu a făcut aproape nimic pentru semenii săi. Viaţa lui a fost mediocră şi meschină, răpusă de o mecanica oarbă, mecanica oarbă a unei existenţe de funcţionar docil. Funcţionarii europeni vor mărşălui prin toată Europa, peste câteva zile, întrebându-i pe guvernanţi despre ce fel de STAT ar mai fi vorba în anii care vin. Ce vaccinuri trebuie să facă, ce pastille să ia, ce să mai mănânce pentru ca totul să fie mai suportabil, cum să se îmbrace la noile mitinguri în care trebuie să-I aclame pe ei, cei care lucrează la liniştea globală. Furnicile sunt perfecte, ele nu pun prea multe întrebări şi lucrează perfect, ducând toate misiunile pe care le au de îndeplinit până la capăt. La Sofia, o alt fel de înţelepciune scoate capul în Parlament. Au vrut să-i eutanasieze pe cetăţenii grav bolnavi, dar nu a mers, s-a respins, invocându-se ceva despre jurământul unui tip pe nume Hipocrate. L-a noi nu prea s-a mai auzit de el printre medicii care au mai rămas în ţară. În schim, noi promovăm Noul Cod Social în Parlament, ne pregătim de globalizare, varianta noastră, prin înfometare. Ministrul Muncii raportează economii la venitul minim şi pensii sociale. „Gata cu frauda din sistemul de asistenţă socială, să facem nişte pictoriale!”, a acompaniat-o o doamnă, colegă de la celălalt minister, cel cu frunzuliţa. Domnia sa nu se prea sinchiseşte de „Zeul deficitului”, are cu totul altă perspectivă, din tele-gondele sale se vede altfel România.
Dar nu se vede femeia care plânge, cărea nu-i răspunde nimeni şi care îşi priveşte fără teamă destinul în faţă, după ce echipa de televiziune a plecat, satisfăcută de efectul transmisiunii în direct. Poporul tace, oftează şi se uită în continuare la reclame, întrerupte din când în când de un hăhăit pentru unii plăcut, pentru alţii nu. Aşa mi-am amintit de personajul lui Kurosawa din filmul „A trăi”. Până la urmă, el se salvează prin fapte şi contribuie la împlinirea unui lucru bun, deşi umil, dar folositor celorlaţi. Dar tipul cu hăhăitul nu o fi având şi el aceeaşi problemă de rezolvat? Desigur, este valabil pentru toţi! Depinde cât mai avem de trăit şi cum o facem! Femeia aceea, care voia să moară nu avea nimic să-şi reproşeze şi nu-i era frică de moarte. Vă recomand „A trăi”, domnule Preşedinte!
|
SCRIEŢI UN COMENTARIU
|
|
|
Editoriale 
