|
EDITORIAL: Romanii s-au trezit, valcenii dorm in continuare |
|
Data publicarii: 15-01-12 |
 De Mihai ROMAN
În România se trăieşte la limita suportabilităţii, sau marea masă a „prostimii” - aşa cum este ea numită de mulţi politicieni belicoşi atunci când aceştia lasă de-o parte masca de indivizi îngrijoraţi de „soarta naţiunii” - trăieşte la limita suportabilităţii. Numai în Vâlcea şi în alte câteva oraşe din ţară se trăieşte bine, spre foarte bine, din moment ce nimeni nu este nemulţumit. Pentru prima dată în 30 de ani, toate calculele politice minuţios aliniate pe agendele păpuşarilor politici au fost spulberate. Indiferent dacă românii vor decide să mai iasă în stradă şi în următoarele zile sau nu este pentru prima oară când şi-au făcut vocea auzită în mod autentic, pentru că aşa-zisa „Revoluţie din 1989” nu a fost decât o bine-organizată lovitură de stat, o lovitură mortală dată unui stat care avea la ora aceea un conducător capabil de a scoate întreaga „lume a treia” din mizerie şi de sub papucul marilor puteri. Atunci, totul a fost organizat de dincolo de graniţele ţării, iar nevinovaţii români cărora li s-a exploatat la maximum nemulţumirea nu au făcut decât să joace aşa cum le-au cântat regizorii din umbră ai macabrului spectacol. Atunci, tinerii au fost cei atraşi în special în busculade şi au devenit victime sigure. De această dată însă, scenaristul nu a existat, chiar dacă „scânteia” revoltei a fost propunerea de privatizare a unuia dintre puţinele servicii care reprezintă un drept fundamental în orice ţară: cel sanitar. A fost suficient să se dea startul, pentru ca, apoi, aproape fiecare cetăţean nemulţumit al acestei ţări să găsească în gesturile celorlalţi un mod de a-şi refula propria nemulţumire. Dacă, în marile oraşe ale ţării, protestul a fost unul paşnic, în lipsa „iniţiativei” jandarmilor de a insista pentru eliberarea unei străzi, la Bucureşti s-a ajuns la gesturi violente şi, în final, jandarmii au ajuns, la comandă politică portocalie, carne vie în calea manifestanţilor. Demonstranţii au renunţat, în final, la protest şi au mers acasă, dar este pentru prima dată în România când disperarea populaţiei se manifestă la cele mai înalte cote. Femei în vârstă şi bolnave, bătrâni care abia se mai ţineau pe picioare sprijinind câte o pancartă sau mame care nu aveau ce pune copiilor pe masă, aceştia au fost la început manifestanţii împotriva cărora jandarmii au decis, la un moment dat, că este bine să folosească gaze lacrimogene. Spre seară, printre ei s-au amestecat, din păcate, şi obişnuiţii stadioanelor, care au dat manifestării o notă violentă, dar astfel de „microbişti” există în toate marile oraşe, nu doar în Capitală, unde manifestarea în forţă a jandarmilor a dus la gesturi extreme. Vina nu aparţine însă forţelor de ordine, ci acelora care le coordonează din umbră şi care servesc, într-un fel sau altul, actuala putere. Dacă i-ar fi lăsat pe manifestanţi să îşi refuleze nemulţumirea prin strigăte şi chiar prin faptul că ar fi stat câteva ore în Piaţa Universităţii, frigul şi nu cordoanele de jandarmi ar fi fost motivele care i-ar fi alungat. Aşa cum s-au derulat lucrurile însă, puterea portocalie are acum de pierdut îndoit, pentru că există cel puţin de două ori mai mulţi români care au preferat să stea în faţa televizoarelor sau pe internet, pentru a urmări evenimentele.
Aceştia nu au avut, momentan, curajul de a se alătura manifestanţilor,
deşi gândeau la fel, iar modul cum au fost oamenii trataţi nu va fi
uitat curând, iar până la alegeri, în nici un caz. Doar în ultima
săptămână, comportamentul preşedintelui Băsescu, pe care se bazează în
prezent toată puterea PDL, a dus la scăderea cu cel puţin cinci procente
a popularităţii partidului de guvernământ, iar acest fapt se va
reflecta cel mai probabil în rezultatul alegerilor viitoare. Chiar dacă
românii sunt, în principiu, un popor laş, care aşteaptă să rezolve alţii
treburile lor, nici unul dintre politicienii aflaţi la putere nu a luat
în calcul faptul că şi răbdarea oamenilor are o limită şi acea limită
se numeşte foamea. Poate că nu sunt toţi oamenii capabili să discearnă
şi să înţeleagă exact cât de mult rău le-ar face una sau alta dintre
legile asumate până acum de Guvern în faţa Parlamentului sau alte
gesturi ale actualei sau ale fostelor guvernări, bine mascate în spatele
popularităţii, dar un lucru îl înţelege acum fiecare român sărăcit în
ultimii ani: că nu mai are ce le pune pe masă copiilor lui, atunci când
aceştia cer de mâncare, iar acest lucru poate naşte monştri chiar mai
periculoşi decât cei politici, formaţi tot din încrederea exagerată
acordată de populaţie. Faptul că ultimele apariţii publice ale lui
Traian Băsescu au fost piperate cu acelaşi dispreţ vizibil faţă de
interlocutori a agitat şi mai mult spiritele, iar dispariţia totală din
ultimele zile nu arată decât faptul că preşedintele a fost învins tocmai
de forţa care l-a propulsat în fotoliul de prim om al statului, şi
anume de forţa populară. A surprins însă neplăcut, în acelaşi timp,
lipsa de reacţie aproape completă a liderilor opoziţiei, care ar fi
trebuit să-şi ghideze într-un fel simpatizanţii, fie şi pentru a-i
sfătui să nu se dedea la acte de violenţă. În afară de Crin Antonescu,
cel care a avut curajul de a spune că semnalul dat de populaţie este
unul benefic, ceilalţi lideri politici au tăcut mâlc, s-au limitat doar
la banale declaraţii pe reţelele de socializare, evitând să devină
vizibili în vreun fel. Acest lucru nu arată decât că demonstranţii au
dreptate: România nu are, la ora actuală, clasă politică şi oameni care
să le reprezinte interesele în mod autentic nici la putere, nici în
opoziţie, ci doar o grămadă de politicieni care îşi văd propriul interes
şi care preferă să se ascundă sub pat când apare o situaţie
neprevăzută, care poate scăpa de sub control. Faptul că liderii
opoziţiei sau chiar parlamentarii, care reprezintă fiecare o anumită
părticică a ţării, preferă să îi lase pe pensionari şi pe femei să le
rezolve problemele cu puterea, pentru ca apoi să culeagă liniştiţi
roadele, nu înseamnă decât că nu sunt cu nimic mai buni decât actualii
guvernanţi. De asemenea, deşi economia vâlceană este în moarte clinică,
singurul motor important al acesteia, combinatul Oltchim fiind ţinut în
prezent în viaţă cu aparate, pentru a fi vândut pe te miri ce interese
apropiaţilor adevăraţilor conducători ai ţării de acum, FMI şi Banca
Mondială, nimeni nu pare deranjat de acest lucru. În timp ce, la
Bucureşti, demonstranţii riscau să fie răniţi, dar nu plecau din piaţă,
susţinându-şi în continuare nemulţumirile, în Vâlcea, străzile erau
populate doar de câţiva pensionari ieşiţi la plimbare sau la
cumpărături. Scenariul din 1989 se repetă şi astăzi, iar Vâlcea nu va
lua „foc” decât atunci când lucrurile sunt evidente şi, eventual, câţiva
revoluţionari de paie vor dori din nou să iasă în faţă. Soluţia pentru
oamenii de bună credinţă rămâne însă aceeaşi: fiecare dintre ei să îşi
asume, atunci când va veni vremea, faptul că are dreptul la un vot şi să
îl dea în mod responsabil, după o cât mai bună informare. Doar aşa se
va ajunge la prevenirea fraudei electorale şi ca datele de identitate
ale străinilor, cumpărate la alegerile trecute cu câte 100 de euro de
persoană şi folosite apoi pentru a vota în locul românilor plecaţi, să
nu mai fie suficiente pentru a instaura un anumit regim.
|
SCRIEŢI UN COMENTARIU
|
|
|
Editoriale 
