DESPRE DREPTURI AFECTATE
DESPRE LEGE
DESPRE APLICAREA EI

de DORU BĂJAN

    Discuţiile din mediul juridic în legătură cu sentinţa Tribunalului Vâlcea privind drepturi salariale, dar mai ales dezbaterile generate de această sentinţă în mass media, mi-au atras atenţia asupra acestui subiect de interes profesional.
    În analiza acestui subiect de interes profesional am recurs la abordarea mai multor aspecte:
    - legislaţia salarizării;
    - legislaţia internaţională privind drepturile omului şi aplicarea ei în România;
    - competenţele Curţii de Constituţionale de verificare a constituţionalităţii actelor normative;
    - rolul C.S.M. în cenzurarea hotărârilor judecătoreşti.

    Aşa cum există „bani albi pentru zile negre”, este util ca într-o bibliotecă să existe şi „cărţi albe”, la care să recurgi atunci când ai nevoie.
    Consider drept o obligaţie morală să arăt că, pentru clarificarea multor aspecte teoretice în legătură cu acest subiect, mi-au fost mai mult decât utile două lucrări aparţinând unuia dintre cei mai buni specialişti în drept public din România, av. dr. Constantin Valentin, conferenţiar universitar la Universitatea de Vest Timişoara: „Doctrină şi jurisprudenţă internaţională”, apărută la Editura Universitatea de Vest, anul 2004 şi „Drept internaţional public”, apărută la Editura Universitatea de Vest, anul 2004.
    Toate comentariile din acest material referitoare la tratatele internaţionale şi aplicarea lor în dreptul intern au la bază informaţiile aflate în cele două lucrări mai sus menţionate.

LEGISLAŢIA SALARIZĂRII

    Prin O.U.G. nr. 1/2009, publicată în M.Of. nr. 60/30.01.2009 se menţine aplicarea salarizării personalului din sectorul bugetar potrivit reglementărilor stabilite în anul 2008 pentru diferite categorii din personalul public.
    Legea nr. 329/2009, publicată în M.Of. nr. 761/09.11.2009, privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, instituirea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor cadru cu Comisia Europeană a Fondului Monetar Internaţional, operează o primă reducere a veniturilor salariale cu 15,5% prin obligarea personalului instituţiilor publice la 10 zile libere fără plată sau la reducerea programului de lucru cu echivalentul acestor 10 zile libere.
    Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, publicată în M.Of. nr. 762/09.11.2009, este adoptată de Parlament prin asumarea răspunderii de Guvern.
    La adoptarea Legii nr. 330/2009 reprezentanţii puterii au susţinut că noua reglementare unitară a salarizării nu afectează nivelul salariilor deţinute anterior.
    Susţinerea este aparent adevărată, prin noua reglementare nu au fost reduse salariile dar au fost reduse veniturile efective, deoarece tot ce a însemnat sporuri, adaosuri salariale, majorări şi alte drepturi de natură salarială, stabilite prin acte de negociere colectivă, prin hotărâri judecătoreşti ori prin alte modalităţi  au fost incluse în salariul brut sau, după caz, în salariul de bază, în solda funcţiei de bază sau în indemnizaţia lunară de încadrare.
    Suma sporurilor acordate cumulat a fost limitată prin lege la 30% din suma salariilor de bază.
    Diferitele sporuri care erau încasate de personalul plătit din fonduri publice anterior adoptării Legii nr. 330/2009 depăşeau substanţial nivelul de 30%, astfel că prin aplicarea Legii nr. 330/2009  s-a operat o primă reducere substanţială a veniturilor.
    Legalitatea actului normativ a fost verificată, anterior promulgării legii, de Curtea Constituţională care, prin Decizia nr. 1415/04.11.2009, a respins obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un grup de 62 de deputaţi şi 27 de senatori.
    Criticile formulate vizau neconstituţionalitatea extrinsecă (încălcarea art. 114 din Constituţie) cât şi neconstituţionalitatea intrinsecă.
    La această decizie există o opinie separată a judecătorilor Aspazia Cojocaru, Tudorel Toader şi Puşkaş Valentin Zoltan care consideră legea drept neconstituţională.
    Pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 330/2009 în anul 2010, Guvernul adoptă O.U.G. nr. 1/2010, publicată în M.Of. nr. 62/27.01.2010.
   
    Prin Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în M.Of. nr. 44130.06.2010, adoptată în urma angajării răspunderii Guvernului, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, stabilite în conformitate cu prevederile Legii nr. 330/2009 şi de O.U.G. nr. 1/2010, se diminuează cu 25%.
    Actul normativ este cu aplicabilitate temporară, până la 31.12.2010.
    Şi legalitatea acestui act normativ a fost verificată, anterior promulgării legii, de Curtea Constituţională care, prin Deciziile nr. 871/25.06.2010 şi nr. 872/25.06.2010, a respins obiecţiile de neconstituţionalitate formulate de un grup de senatori, respectiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, măsura de reducere fiind constituţională.
    Obiecţia grupului de senatori reclamă încălcarea de actul normativ adoptat prin asumarea răspunderii Guvernului a prevederilor art. 15 alin. (2), art. 44, art. 47 alin. (1) şi (2), art. 16, art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie, art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 20 din Constituţie raportat la prevederile art. 17, art. 23 pct. 3 şi art. 25 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 1, art. 17 alin. (1), art. 25, art. 34 alin. (1) şi art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
    Obiecţia de neconstituţionalitate a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reclamă încălcarea de actul normativ adoptat prin asumarea răspunderii Guvernului a prevederilor constituţionale ale art. 124 alin. (3), ale art. 15 alin. (2) ale art. 47 alin. (2) şi ale art. 53, precum şi celor ale art. 20, raportate la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

SENTINŢA TRIBUNALULUI VÎLCEA PRIVIND REDUCEREA CU 25% A DREPTURILOR SALARIALE 
   
    În considerentele sentinţei, instanţa îşi motivează hotărârea argumentând că:
    - reducerea unilaterală a salariului cu 25% încalcă prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi pe cele ale Primului Protocol Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
    - în conformitate cu art. 20 din Constituţie, dacă instanţele constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor două reglementări internaţionale mai favorabile;
    - constatările Curţii Constituţionale nu împiedică instanţa de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţie şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte;
    - hotărârile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, opozabile tuturor şi produc efecte pentru viitor doar când constată neconstituţionalitatea.

TRATATELE INTERNAŢIONALE ŞI APLICAREA LOR ÎN DREPTUL INTERN

    Lucrările de codificare oficială în materia tratatelor internaţională s-au desfăşurat sub auspiciile ONU şi s-au  finalizat prin încheierea a trei tratate:
    - Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor din 29 mai 1969;
    - Convenţia de la Viena asupra succesiunii statelor în materia tratatelor din 23 august 1978;
    - Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor încheiate între state şi organizaţii internaţionale sau între două sau mai multe organizaţii internaţionale din 1986.
    Dintre cele trei Convenţii de la Viena doar prima este în vigoare, reprezentând dreptul general în materia tratatelor, iar la ea România nu este parte.

    Clasificări ale tratatelor se pot face din punct de vedere formal, material, după modul în care îşi produc efectele în timp, după natura şi intensitatea juridică (normativă) a angajamentelor asumate de părţi:
   
Din punct de vedere formal tratatele pot fi clasificate:
    - după calitatea părţilor: tratate încheiate între state; tratate încheiate între state şi organizaţii internaţionale; tratate încheiate între organizaţii internaţionale;
    - după numărul părţilor: tratate bilaterale şi tratate multilaterale sau colective;
    - după câmpul de aplicare: tratate locale, tratate regionale şi tratate universale;
    - după nivelul de solidaritate pe care îl declară părţile: tratate deschise şi tratate închise;
    - după procedura de formare: tratate solemne şi acorduri în formă simplificată (executive agreement).
   
Din punct de vedere material, adică după domeniul de acţiune al normelor primare stipulate în tratate, pot fi clasificate în:
- tratate politice (de alianţă, de cesiuni teritoriale, de non-agresiune ş.a.);
- tratate comerciale;
- tratate consulare;
- tratate de arbitraj şi reglementarea judiciară a diferendelor;
- tratate de cooperare administrativă etc.

    După modul în care îşi produc efectele în timp, tratatele se împart în două categorii:
    - tratate tranzitorii, care îşi epuizează obiectul prin însuşi faptul stipulării lor;
    - tratate permanente.

    După natura şi intensitatea juridică a angajamentelor asumate de părţi, tratatele se împart în trei categorii:
    - tratate care creează situaţii obiective;
    - tratate institutive ale organizaţiilor internaţionale;
    - tratate cadru.

    În dreptul intern, privind tratatele internaţionale, sunt trei elemente de referinţă:
     - Legea nr. 4/1991 privind încheierea şi ratificarea tratatelor, publicată în M.Of. nr. 5/12.01.1991;
    - Constituţia României, intrată în vigoare la 08.12.1991, art. 11, 20;
    - Constituţia României modificată, intrată în vigoare la 22.10.2003, art. 11, 20, art. 146 lit. b);
    - Legea nr. 590/2003 privind tratatele, publicată în M.Of. nr. 23/12.01.2004.
    Astfel, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern.
    Art. 20 alin. (2) din Constituţie prevede că dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
    Art. 31 din Legea nr. 590/2003 stabileşte că obligaţiile prevăzute de tratatele în vigoare se execută întocmai şi cu bună credinţă, aplicarea şi respectarea dispoziţiilor tratatelor în vigoare reprezintă o obligaţie pentru toate autorităţile statului român, inclusiv autoritatea judecătorească, precum şi pentru  persoanele fizice şi juridice interne române sau aflate pe teritoriul României, prevederile legislative interne nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea dispoziţiilor unui tratat în vigoare.
    În lucrarea „Doctrină şi jurisprudenţă internaţională” autorul av. dr. Constantin Valentin prezintă studiul lui CARLOS MANUEL VASQUEZ, profesor de drept la Georgetown University Law Center, intitulat „Cele patru doctrine privind tratatele auto-executorii”.
    Pornind de la Clauza Supremaţiei din Constituţia Statelor Unite care declară „toate tratatele [la care Statele Unite sunt parte] vor fi legea supremă a ţării” şi ordonă tratatelor să le aplice, autorul studiului face o analiză a practicii tribunalelor  din Statele Unite privind aplicarea prevederilor tratatelor.
    Există similitudini ale situaţiilor prezentate în studiu cu cele din dreptul român privind tratatele internaţionale.
    Dacă prin Clauza Supremaţiei în Statele Unite tratatele internaţionale au caracter auto-executoriu, potrivit prevederilor art. 11 din Constituţia României  şi ale art. 31 din Legea nr. 590/2003  tratatele la care România este parte fac parte din dreptul intern şi au caracter executoriu.
    Pornind de la practica instanţelor din Statele Unite, autorul studiului  distinge în aplicarea tratatelor internaţionale în dreptul intern al Statelor Unite patru doctrine:
    - doctrina „bazată de intenţie” FOSTER V. NEILSON şi distincţia dintre tratatele auto-executorii şi tratatele non-auto-executorii;
    - doctrina „justiabilităţii”;
    - doctrina „constituţionalităţii”;
    - doctrina „dreptului individual la acţiune”.
    Dintre cele patru doctrine analizate, interes pentru dreptul român prezintă doctrina „justiabilităţii” şi aceea a  „dreptului individual la acţiune”.
    Privind „justiţiabilitatea” unui tratat, trebuie analizat dacă acesta poate fi aplicabil cu titlu de normă juridică de tribunale, fără a fi  necesară o implementare legislativă prealabilă (dacă impun obligaţii şi nu prevăd anumite aspiraţii).
    În ceea ce priveşte „dreptul individual la acţiune”, este greşit să se presupună că persoanele private se pot prevala de prevederile unui tratat numai dacă tratatul însuşi prevede un drept individual de acţiune.
    Prin modul în care a fost redactată Constituţia României şi reglementările speciale privind tratatele, cel puţin pactele şi tratatele privind drepturile fundamentale ale omului la care România este parte conferă acestor acte internaţionale caracter auto-executoriu, justiţiabil şi pot fi invocate înaintea instanţelor judecătoreşti, partea care le invocă având un drept individual la acţiune.
   
    PRINCIPALELE INSTRUMENTE INTERNAŢIONALE PRIVIND DREPTURILE OMULUI LA CARE ROMÂNIA ESTE PARTE

    Pentru litigiile purtate contra autorităţilor publice privind drepturi individuale, protejate de Constituţie dar şi de actele internaţionale la care România este parte, acte ce prevalează înaintea legilor interne, este utilă cunoaşterea, cel puţin cu titlu de inventar, a principalelor instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, instrumente citate în continuare:
    - „Declaraţia  Universală a Drepturilor Omului” adoptată şi proclamată se Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia 217 A (III) din 10 Decembrie 1948;
    - „Pactul internaţional cu privire la drepturile sociale şi culturale” şi „Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice”, ratificate prin Decretul Consiliului de Stat nr. 212/1974, publicat în B.Of. nr. 146/20.11.1974;
    - „Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale” adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată prin Legea nr. 30/1994, publicată în M.Of. nr. 135/31.03.1994;
    - „Carta socială europeană” revizuită, ratificată prin Legea nr. 74/1999, publicată în M.Of. nr. 193/14.05.1999;
     - „Codul european de securitate socială”, ratificat prin Legea nr. 116/2009, publicat în M.Of. nr. 331/19.05.2009;
    - „Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene 2000”, adoptată la Strasbourg la 20.12.2007.

    DESPRE CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

    Prin Constituţia din 1991 este înfiinţată Curtea Constituţională, instituţie menită să asigure supremaţia Constituţie.
    În aplicarea principiilor constituţionale este adoptată Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 101/22.05.1992.
    Ca urmare a revizuirii în anul 2003 a Constituţiei şi în partea privind Curtea Constituţională, Legea nr. 47/1992 este modificată pentru a fi pusă de acord cu prevederile constituţionale, legea, cu modificările ulterioare, fiind republicată în M.Of. nr. 643/16.07.2004.
    Atât în varianta iniţială a Constituţiei, cât şi după revizuirea acesteia, în atribuţiile Curţii Constituţionale, pentru asigurarea supremaţiei Constituţiei, s-a  prevăzut:
    - să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora;
    - să se pronunţe asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale;
    - să hotărască asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial.
    Prin Legea nr. 47/1992, la art. 29, se limitează atribuţia Curţii Constituţionale privind soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate doar la actele normative în vigoare la momentul soluţionării excepţiei şi care au legătură directă cu cauza în care a fost invocată excepţia.
    Art. 29 din Legea 47/1992 instituie şi un filtru de admisibilitate a excepţiilor invocate, instanţa de judecată sau organul arbitral având obligaţia de a se pronunţa în legătură cu admisibilitatea excepţiilor.
    Parcurgând Monitoarele Oficiale  din ultimii 5 ani şi având în vedere atribuţiile Curţii stabilite de Constituţie, am putut constata că activitatea acesteia a avut ca obiect principal soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate.
    Legea nr. 47/1992, până la modificarea adusă prin Legea nr. 177/2010, publicată în M.Of. nr. 672/04.10.2010, la art. 29 prevedea ca în cazul constatării admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate invocate se suspendă judecarea cauzei până la soluţionarea excepţiei invocate.
    În fiecare an Curtea Constituţională a soluţionat peste 1000 de excepţii de neconstituţionalitate. O cercetare obiectivă a excepţiilor conduce la constatarea, având în vedere şi repetabilitatea lor, că majoritatea lor au fost invocate pentru  „a trage de timp” în litigii, domeniile principale fiind cel al contravenţiilor şi al insolvenţei, conducând la o prelungire  nejustificată a proceselor.
    A fost însă şi un drept procedural, la îndemâna avocaţilor, pe care ei l-au administrat în conformitate cu interesele clienţilor pe care îl reprezentau.

    Dispoziţiile legale ce conduceau, prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, la prelungirea duratei proceselor, au fost abrogate prin Legea nr. 177/2010.
    Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate nu mai are ca efect suspendarea judecării procesului în care a fost invocată, judecata continuând-şi cursul.
    Pentru protejarea drepturilor părţii ce a invocat excepţia de neconstituţionalitate ca motiv pe care se întemeiază poziţia sa procesuală activă sau pasivă, şi a fost defavorizată prin hotărârea pronunţată, pentru cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate invocate Legea nr. 177/2010 a adus şi modificări Codului de procedură civilă, respectiv Codul de procedură penală.
    În acest sens, ambele coduri au fost modificate prin instituirea posibilităţii revizuirii hotărârilor definitive în baza hotărârilor de admitere de Curtea Constituţională a excepţiilor de neconstituţionalitate.
Legalitatea adoptării Legii nr 177/2010 a fost verificată de Curtea Constituţională care, prin Decizia nr. 1106/22-09-2010 publicată în M.Of. nr. 672/04.10.2010, a respins obiecţia de neconstituţionalitate întemeiată pe dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) si (5), art. 21 alin. (1) şi (3), art. 24 alin. (1), art. 53, art. 142 alin. (1), precum şi pe dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) di art. 20 din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Însă, după cum „tot Iadul este pavat cu intenţii bune” şi Legea nr. 177/2010 îşi are şi punctele ei slabe, în susţinerea acestei afirmaţii prezentând o posibilă situaţie de fapt.
Partea, în susţinerea dreptului său, ori în apărare, invocă „ilicitul” unui act normativ în vigoare aplicabil în cazul în speţă, „ilicit” invocat sub forma excepţiei de neconstituţionalitate.
    Instanţa constată admisibilitatea excepţiei invocate dispun trimiterea excepţiei spre soluţionarea Curţii Constituţionale şi continuă soluţionarea cauzei fără luarea în considerare a motivului invocat, pronunţând o hotărâre defavorabilă părţii ce a invocat „ilicitul” şi a formulat excepţia de neconstituţionalitate.
    În practica avocaţială, în litigiile în care am reprezentat părţile, am invocat de mai multe ori excepţii de neconstituţionalitate, două dintre acestea fiind admise.
    Între momentul formulării excepţiei, trimiterii la Curtea Constituţională şi soluţionarea ei de Curte, în practică au fost perioade de la 8 luni la peste un an.
    Examinând fenomenul legislativ în România, ceea ce iese în evidenţă este instabilitatea legislativă.
    Am avut surpriza, între momentul formulării excepţiei de neconstituţionalitate şi punerea ei pe rolul Curţii, ca actul normativ să fie abrogat, astfel că la soluţionarea excepţiei Curtea să o respingă ca inadmisibilă, Curtea având competenţa potrivit art. 29 de a se pronunţa doar asupra excepţiilor ce vizează acte normative în vigoare.
    Revenind la exemplul invocat iniţial, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 177/2010 şi modificării modului de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate, partea care a invocat în litigiu  excepţia şi în contra căreia a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă, excepţia fiind respinsă ca inadmisibilă prin abrogarea actului normativ, devine „beneficiara” unei hotărâri judecătoreşti ce devine autoritate de lucru judecat.
   
    Operând prin Legea nr. 177/2010 modificări la Legea nr. 47/1992 pentru scurtarea duratei de soluţionare a proceselor, legiuitorul ar fi putut să nu înlăture suspendarea judecăţii până la soluţionarea excepţiei, ci să stabilească pentru Curte un termen limită, pentru soluţionare de exemplu 45 de zile de la înregistrarea cauzei pe rolul Curţii.
    În principiu, Curtea Constituţională îşi îndeplineşte atribuţiile în plen, actele Curţii fiind adoptate cu votul majorităţii judecătorilor.
    La începutul activităţii Curţii, excepţiile de neconstituţionalitate erau soluţionate în complet format din 3 judecători, iar împotriva sentinţelor pronunţate se putea formula recurs, soluţionat de un complet format din 5 judecători.
    Pentru realizarea scopului de reducere a duratei procesului, dar şi pentru prezervarea drepturilor părţilor, legiuitorul ar fi putut să stabilească ca, doar pentru excepţiile de neconstituţionalitate invocate înaintea instanţelor judecătoreşti ori a organelor arbitrale, soluţionarea acestora să fie efectuată de complete formate din 3 judecători.
    Studiind pe ultimii 5 ani deciziile pronunţate de Curtea constituţională privind excepţiile de neconstituţionalitate, atât în cazul respingerilor, cât şi în cazul admiterilor (foarte puţine) plenul Curţii a pronunţat soluţii în unanimitate, fiind foarte rare cazurile în care au existat opinii divergente.
    Observând motivările deciziilor Curţii, acestea respectă practica creată, fiind foarte puţine cazurile în care Curtea a admis excepţiile, schimbând practica anterioară.
   
    MĂSURILE PENTRU ACCELERAREA SOLUŢIONĂRII PROCESELOR 
   
    Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în M.Of. nr. 714/26.10.2010, conţine o serie de modificări aduse Codului de procedură civilă, Codului familiei, Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, O.G. nr. 66/1999 pentru aderarea României la Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei legalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961, Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, Codului de procedură penală şi altor acte normative.
    Măsurile dispuse prin Legea nr. 202/2010 sunt foarte utile dar nu şi suficiente.
    Ce accelerare a soluţionării proceselor are loc dacă, atunci când înregistrezi o cauză pe rolul instanţei, primul termen fixat contrazice acest demers.
    Astfel, înregistrând două cauze la Secţia a VI-a Comercială a Tribunalului Bucureşti, pentru aceea  din 03.12.2010 primul termen a fost fixat de calculator la data de 07.12.2011, iar pentru aceea din 06.12.2010 primul termen a fost fixat la data de 06.12.2011.

    C.S.M. ŞI STATUTUL MAGISTRAŢILOR

    La scurt timp după ce la Tribunalul Vâlcea a fost pronunţată sentinţa prin care au fost anulate reducerile salariale cu 25%, Ministerul Justiţiei a sesizat Consiliul Superior al Magistraturii (C.S.M.) în legătură cu acest fapt.
    În mass-media au fost discuţii aprinse în legătură cu acest fapt, comentat ca reprezentând un gest de intimidare la adresa magistraţilor, gest cu bătaie lungă ce vizează soluţiile viitoare ce urmează a fi pronunţate în alte dosare similare aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor.

    Consiliul Superior al Magistraturii, garantul independenţei justiţiei, funcţionează în baza prevederilor Legii nr. 317/2004, publicată în M.Of. nr. 599/02.07.2004, actul normativ suferind ulterior modificări, cea mai recentă în 2010.
    Din totalul de 19 membri, 9 judecători şi 5 procurori sunt aleşi de adunările generale ale judecătorilor, respectiv ale procurorilor şi răspunde în faţa acestora pentru exercitarea mandatului.
    Prin atribuţiile ce-i sunt date prin lege, Consiliul are cel mai important rol în asigurarea calităţii înfăptuirii actului de justiţie în România. El asigură calitatea profesională, atât prin controlul exercitat asupra selecţiei şi promovării judecătorilor şi procurorilor, cât şi prin faptul că este singurul abilitat să exercite, prin comisiile de disciplină, acţiunea disciplinară împotriva acestora.
    În funcţie de felul litigiului, la finalul acestuia, de cele mai multe ori una dintre părţi rămâne nemulţumită de hotărârea pronunţată. Deseori, nemulţumirea se exprimă prin sesizări adresate Consiliului în legătură cu judecătorii ce au pronunţat hotărârea respectivă.
    Legea nr. 317/2004 stabileşte procedura de soluţionare a sesizărilor privind activitatea necorespunzătoare a judecătorilor şi procurorilor, prevăzând o procedură de cercetare prealabilă efectuată de inspectorii din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară şi, doar în cazul în care aceştia apreciază sesizarea ca întemeiată, comisia de disciplină sesizează secţia corespunzătoare în vederea soluţionării acţiunii disciplinare.
    În cazul constatării ca neîntemeiată a sesizării, este comunicat răspunsul semnat de unul dintre inspectorii din cadrul Serviciului pentru inspecţie judiciară.
    Desigur că nu toate sesizările sunt întemeiate, dat ele pot releva o anumită stare de fapt asupra modului cum se înfăptuieşte actul de justiţie la nivelul instanţelor şi al parchetelor.
    Ar fi poate mai utilă asumarea de Consiliu a respingerii sesizării, prin semnarea răspunsului de membrul Consiliului ce conduce comisia de disciplină a secţiei respective.

    Statutul judecătorilor şi procurorilor este stabilit prin Constituţie, în aplicarea principiilor constituţionale fiind adoptată Legea nr. 303/2004, publicată în M.Of. nr. 576/29.06.2004, modificată ulterior.
    Slăbiciunea legii, care reprezintă în fapt slăbiciunea actuală a justiţiei, constă în faptul că nu stabileşte o răspundere a judecătorilor şi procurorilor şi pentru calitatea actului de justiţie pe care îl îndeplinesc, singura „sancţiune” în fapt constând în împiedicarea la promovare.

     Revenind la sesizarea depusă de Ministerul Justiţiei privind sentinţa pronunţată de Tribunalul Vâlcea, potrivit actualului  statut al judecătorilor, magistraţii respectivi nu au de ce a se teme, cu atât mai mult că sentinţa este acoperită legal, iar instanţa de recurs are o sarcină dificilă pentru găsirea argumentelor necesare casării ei.