Editoriale
|
Data publicarii: 29-01-12 |
 de Mihai ROMAN
Goana după putere naşte monştri, şi la Putere, dar şi în Opoziţie. Traian Băsescu nu mai are aceleaşi interese cu PDL, iar acum este în căutarea unei alte formaţiuni politice pe care să o cârmuiască şi să o „ducă la mal” până în 2014. În discursul său, Băsescu a spus clar că va oferi oamenilor tot ce vor, mai puţin demisia sa, iar acest lucru nu înseamnă altceva decât sacrificarea sigură a PDL, în avantajul preşedintelui. În acest moment, primul obiectiv al lui Băsescu este să nu cumva să cadă în apă înaintea echipajului şi a pasagerilor, iar ulterior, după eşuarea politică după modelul „Costa Concordia”, Traian Băsescu mai are o singură şansă, şi anume comandarea „navei” din umbră, de pe ţărm, eventual, lăsând în prim plan un alt gen de politician care să şocheze şi să atragă prostimea de votanţi, capabil să-i prostească şi pe cei care se află acum în Piaţa Universităţii. Unii ar spune că această formaţiune pe care o pregăteşte Băsescu este Mişcarea Populară sau UNPR, dar, culmea, potrivit sondajelor, prostimea este mult mai atrasă de Vlad Ţepeşul ştirb al momentului, alias DD OTV. Individul este deja cultivat la posturile care au mai rămas încă fidele Puterii şi îşi dă deja cu părerea despre UNPR, bunăoară, pe care îl vede plecat de la guvernare. Diaconescu vrea să pară acum exact inversul Puterii actuale, dar, ţinând cont de faptul că a sprijinit asiduu PDL la alegerile trecute şi nici în discursurile sale de acum nu prea atinge subiectul Băsescu – Boc, ci critică mai ales actuala Opoziţie, postură destul de rar întâlnită pentru un candidat „proaspăt” la alegeri, este posibil ca scoaterea lui în scenă şi lozincile fără cap şi coadă, cum este cea potrivit căreia Diaconescu se vrea a fi un Vlad Ţepeş al anului 2012, ridică multe semne de întrebare, mai ales că seamănă izbitor cu sloganul lui Băsescu, care promitea solemn să demaşte corupţii. Cum a strâns DD-ul omniprezent pe ecran o avere fabuloasă fără să-l întrebe nimeni nimic, în condiţiile în care este ştiut că nici o afacere nu se învârtea fără ca rotiţele să fie unse de PDL, iar atunci când a fost dus la DNA nu a făcut prea mulţi pureci pe acolo sunt argumente în favoarea ipotezei unei legături destul de strânse cu Traian Băsescu, legătură care este posibil să implice şi o presiune cu dosare exercitată asupra DD-ului. Preşedintele, probabil, nu a luat până acum o decizie finală în sensul alegerii viitorilor discipoli, pentru că este foarte clar: nu îşi va pune niciodată pielea la saramură pentru PDL, mai ales că interesele politice sunt acum divergente între el şi formaţiunea care seamănă din ce în ce mai mult cu flota pe care Băsescu a reuşit să o gestioneze exemplar pe vremea când era ministru la Transporturi.
|
|
|
Data publicarii: 15-01-12 |
De Mihai ROMAN
În România se trăieşte la limita suportabilităţii, sau marea masă a „prostimii” - aşa cum este ea numită de mulţi politicieni belicoşi atunci când aceştia lasă de-o parte masca de indivizi îngrijoraţi de „soarta naţiunii” - trăieşte la limita suportabilităţii. Numai în Vâlcea şi în alte câteva oraşe din ţară se trăieşte bine, spre foarte bine, din moment ce nimeni nu este nemulţumit. Pentru prima dată în 30 de ani, toate calculele politice minuţios aliniate pe agendele păpuşarilor politici au fost spulberate. Indiferent dacă românii vor decide să mai iasă în stradă şi în următoarele zile sau nu este pentru prima oară când şi-au făcut vocea auzită în mod autentic, pentru că aşa-zisa „Revoluţie din 1989” nu a fost decât o bine-organizată lovitură de stat, o lovitură mortală dată unui stat care avea la ora aceea un conducător capabil de a scoate întreaga „lume a treia” din mizerie şi de sub papucul marilor puteri. Atunci, totul a fost organizat de dincolo de graniţele ţării, iar nevinovaţii români cărora li s-a exploatat la maximum nemulţumirea nu au făcut decât să joace aşa cum le-au cântat regizorii din umbră ai macabrului spectacol. Atunci, tinerii au fost cei atraşi în special în busculade şi au devenit victime sigure. De această dată însă, scenaristul nu a existat, chiar dacă „scânteia” revoltei a fost propunerea de privatizare a unuia dintre puţinele servicii care reprezintă un drept fundamental în orice ţară: cel sanitar. A fost suficient să se dea startul, pentru ca, apoi, aproape fiecare cetăţean nemulţumit al acestei ţări să găsească în gesturile celorlalţi un mod de a-şi refula propria nemulţumire. Dacă, în marile oraşe ale ţării, protestul a fost unul paşnic, în lipsa „iniţiativei” jandarmilor de a insista pentru eliberarea unei străzi, la Bucureşti s-a ajuns la gesturi violente şi, în final, jandarmii au ajuns, la comandă politică portocalie, carne vie în calea manifestanţilor. Demonstranţii au renunţat, în final, la protest şi au mers acasă, dar este pentru prima dată în România când disperarea populaţiei se manifestă la cele mai înalte cote. Femei în vârstă şi bolnave, bătrâni care abia se mai ţineau pe picioare sprijinind câte o pancartă sau mame care nu aveau ce pune copiilor pe masă, aceştia au fost la început manifestanţii împotriva cărora jandarmii au decis, la un moment dat, că este bine să folosească gaze lacrimogene. Spre seară, printre ei s-au amestecat, din păcate, şi obişnuiţii stadioanelor, care au dat manifestării o notă violentă, dar astfel de „microbişti” există în toate marile oraşe, nu doar în Capitală, unde manifestarea în forţă a jandarmilor a dus la gesturi extreme. Vina nu aparţine însă forţelor de ordine, ci acelora care le coordonează din umbră şi care servesc, într-un fel sau altul, actuala putere. Dacă i-ar fi lăsat pe manifestanţi să îşi refuleze nemulţumirea prin strigăte şi chiar prin faptul că ar fi stat câteva ore în Piaţa Universităţii, frigul şi nu cordoanele de jandarmi ar fi fost motivele care i-ar fi alungat. Aşa cum s-au derulat lucrurile însă, puterea portocalie are acum de pierdut îndoit, pentru că există cel puţin de două ori mai mulţi români care au preferat să stea în faţa televizoarelor sau pe internet, pentru a urmări evenimentele.
|
|
|
Data publicarii: 11-12-11 |
De Mihai ROMAN
Opoziţia din Vâlcea va fi singura răspunzătoare pentru pierderea alegerilor la nivel de judeţ şi de municipiu, dacă acest lucru se va întâmpla. Ideile antideluviene, menţinute de anumiţi politicieni cărora le-a plăcut întotdeauna să stea în umbră şi să tragă sforile pentru numirea sau destituirea colegilor lor, sunt vinovate pentru debandada care mocneşte în această perioadă în opoziţie. Dacă la PDL singurul vinovat pentru singulara „ieşire din rândul politic” este fostul primar, Mircia Gutău, în opoziţie, interesele mărunte sapă de la temelie interesul de partid, iar ideile despre politică ale unora, care afirmă că de aceea sunt la putere, pentru a-şi „aranja” copiii, dar şi pe ei, ar putea da bătăi de cap tandemului Ponta – Antonescu. În cazul în care eforturile PSD + PNL, ţinându-l de capătul braţului, dar nu prea aproape, şi pe amicul PC vor eşua în 2012, cu alegeri comasate sau nu, acest lucru se va datora în mare măsură sforarilor locali şi nu lui Traian Băsescu, pe care toată masa opozanţilor s-a obişnuit să-l ţintească acuzator cu arătătorul. Motivul este că jalea şi aleanul unor bine-poziţionaţi dinozauri politici sunt mai importante pentru ei decât o eventuală victorie a USL. Aşa s-a ajuns ca atacurile în presă bine ţintite asupra liderului PSD de la municipiu, Ion Matei, şi asupra altor persoane vocale din partid, printre care şi vicepreşedintele PSD, Constantin Pîrvu, să aibă drept sursă comenzile interesate ale unui „coleg” al acestora de partid care este disperat de câteva luni bune că va pierde călduţul post unde a stat ascuns în ultimii patru ani, la umbra unei figuri politice populare printre vâlceni. Secretul disperării şi al faptului că, în locul unităţii, personajul care poate deveni în curând de tristă amintite printre vâlceni preferă să-şi atace propriii colegi de partid în loc să lupte împreună cu ei pentru victoria finală a USL este foarte simplu: Ion Matei a avut marele „tupeu” – în opinia sforarului – de a cere, în schimbul sprijinului politic acordat lui Emilian Frâncu, două posturi de viceprimar în loc de unul. Drept urmare, la Consiliul Judeţean Vâlcea, ambele posturi de vicepreşedinte ar urma să revină liberalilor, în cazul unei victorii în alegeri, ceea ce i-ar lăsa pe dinafară atât pe vicepreşedintele Romulus Bulacu, dar şi pe Dumitru Persu. Posturile sunt atât de călduţe, mai ales pentru că nici măcar nu trebuie să te oboseşti să candidezi pentru ceva, ci numai să umbli prin târg cu candidatul, purtându-l ca pe un steag victorios, iar între timp te poţi ocupa liniştit de avantaje de genul blocării licitaţiilor pentru avantajarea firmelor preferate în transportul în comun sau de strângerea de „taxe de protecţie”, aşa că merită să faci orice în criza de acum, inclusiv să-ţi îngropi propriii colegi de partid.
|
|
|
Data publicarii: 27-11-11 |
 De Lucian MARIN
Despre partida electorală dintre senatorul Emilian Frâncu, candidat USL şi Romeo Rădulescu, primar în exerciţiu PDL se mută în … padocul câinilor. Până acuma au jucat miuţă. Din punctul de vedere al observatorilor civici, adică cetăţenii scorul este egal, până în acest moment. De fapt, nu a fost decât încălzirea. Fiecare dintre cei doi şi-au demonstrat doar veleităţile de combatanţi electorali. Între timp s-a schimbat însă tema: s-a votat Legea eutanasierii în Parlament, deocamdată pentru câini, şi cei doi „oameni de vază, unul primar în exerciţiu - Romeo Rădulescu (PDL) şi, celălalt candidatul USL - senatorul Emilian Frâncu, principalii concurenţi ai unei curse lungi, de fond, pentru fotoliul de primar al municipiului Râmnicu Vâlcea. Pentru a fi în actualitate, cei doi s-au aşezat la tabla de şah, iar meciul politico-administrativ continuă. Jocul este în faza strategică, prin excelenţă. De fapt, mai e mult până la alegeri. Se vor desfăşura la sfârşitul anului viitor, dar nu se ştie încă data exactă. Senatorul Frâncu este arhicunoscut ca un as în materie, la şah. Primarul Rădulescu, însă, este destul de abil să joace la „cacealma”, cu un aer de combatant super-rezonabil, adică: asta în şah se traduce prin „pat” şi anihilarea atacurilor adversarului prin sacrificarea fără milă a propriilor pioni în scopuri cât mai „nobile”, dacă este cazul, pentru Victoria Finală. Foloseşte metoda maestrului său de partid, cel de „sus”, renumit pentru acest lucru, preşedintele Băsescu. De exemplu: viceprimarul Cosmin Constantinescu, care contracarează mişcările senatorului şi le încasează pe măsură este timid, dar şi vehement, în acelaşi timp, cu „gură mare”, pentru a-şi proteja permanent şeful, pe primarul Romeo Rădulescu, deşi poate acesta nu ar avea nevoie de protecţia lui. În locul senatorului, eu aş fi căutat să o găsesc pe Julieta, pentru a găsi intriga de care să mă agăţ. Romeo este, însă calm, aproape chinez prin strategie, adică atât de transparent în declaraţii încât lasă iluzia că nimeni nu are „ceva de ascuns”. Ce este cu mania asta, să cercetezi în administraţie purul Adevăr? Până acum, senatorul Emilian Frâncu a strigat ca în pustiu, dar se aude, ca un ecou şi lătratul de câine de pază administrativ, silitor, al viceprimarului. Acesta are aerul că cineva îl crede. Poate or fi vreo 2-3 inşi din partid, şi ei uşor „incredibili”. Mai nou, rîzboiul dintre cei doi s-a mutat în … padocul maidanezilor prinşi de ADP. Pe tema eutanasierii cânilor, subiect sensibil, manipulat de putere în draci (de ce oare? Ce interes or avea PDL-iştii?) partida electorală capătă valenţe mai dure.
|
|
|
Data publicarii: 20-11-11 |
De LUCIAN MARIN
Informaţia care circulă pe internet şi care ne anunţă despre investiţia pe care o va face unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume, Bill Gates, patronul Microsoft-ul, în producerea unor vaccinuri care vor rezolva una din angoasele „stăpânilor lumii, m-a şocat”. Nu-mi vine nici acum să cred că este reală această informaţie. Mi se pare o intoxicare diabolică. Credeam că miliardarul este totuşi un umanist, preocupat de fundaţii şi de tehnologii, care nu va încuviinţa niciodată crima. Să mă fi înşelat? Sau „confuzia este epitaful nostru!”, cum spuneau Fripp & King Crimson, încă din anul 1969.
O analiză mai corectă a cifrelor, a gândirii aproape antisociale, spartane, sau de inspiraţie interbelică, nazistă, aminteşte de programele de eugenie, despre care se vorbeşte că ar fi continuat şi în vremurile noastre prin medicamente şi vaccinuri experimentale, prin hrană contaminată, etc. proiecţii ale unei „Puteri Mondiale”, deocamdată imaginară şi neoficială, care se infiltrează şi încurajează permanent, insidious, indirect sau nu, subliminat, prin mega-manipulare mediatică discriminarea ca pe un bun general, ca pe o spaimă apocaliptică, necesară ca un drog, ca un elixir dozat perfect într-un vaccin, singurul criteriu „sănătos” pentru a „Billdui” doar o lume a performanţei, oricât de absurde, de tip High- Tech, generatoare de profituri doar pentru o castă, pentru aşa-zisele elite pe care, astăzi, le identificăm, în mod vag şi ocult, în „oligarhii globali” de tip „Trilaterală”sau Bilderberg. Mă sperie, şi ar speria pe oricine s-ar gândi serios câteva secunde modelul în care se proiectează viitorul subliminal, acum, când prezentul este incert, în minţile pierdute ale navigatorilor de pe internet.
Fără milă, într-un viitor nu foarte îndepărtat al omenirii, când hrana, apa şi poluarea mediului înconjurător vor fi realele probleme şi teme curente ale omenirii, Statul global, dacă va mai exista STATUL, va dobândi şi mai mult caracterul unei „Super-Maşini”, ale cărui motoare gigantice vor funcţiona cu energia unor enorme detaşamente “sub-umane”, inoculate, sau vaccinate, cu o conştiinţă perfectă, de “furnici”. Rolul “furnicilor” va fi acela de a deservi o tehnologie şi mai performantă decât aceea pe care o anticipăm acum.. Colectivităţile de indivizi, bine „aliniaţi”, care nu vor mai reprezenta petru elite decât nişte mulţimi bine organizate şi docile, un fel de „sclavi anomici”, nu vor mai avea prea multe de spus. Treaba lor este să fie „fericiţi” şi să muncească! Pentru „fericiţii globalizaţi”, aşa-zisele „libertăţi din ziua de azi”, cum ar fi „drepturile omului” şi aşa mai departe nu vor mai avea nici un sens. Problema este că nu toţi vor avea acces gratuit la „Raiul” acesta, şi nu toţi vor mai avea dreptul de a trăi!
Verbul a trăi, verbul acesta vital mi-a adus aminte de titlul unui film japonez regizat de Akira Kurosawa: „Ikiru”. Un nume, simplu: „A trăi!”
Kurosawa, autor al scenariului şi al regiei este un artist măreţ, un gigant, mulţi îi cunosc filmografia sau palmaresul. Dar nu despre regizor vreau să vorbesc şi despre surâsul plin de înţelepciune. Poate cu altă ocazie. Când un astfel de personaj se întoarce o clipă de acolo, din lumea fantomelor sale filmice spre armatele de cineaşti de tip hollywoodian care se zbat prin platouri imense pentru filmele lor constipate de atâta succes, lumea financiară a filmului de success încremeneşte câteva secunde, de jenă. „Iar ceea ce fãceam odinioarã din dragoste pentru Dumnezeu, facem acum din iubire pentru bani, adicã din iubire pentru ceea ce ne dã sentimentul celei mai înalte puteri şi a unei conştiinţ curate”, spunea Nietzsche în”Aurora". Cât de curate?
Acest sâmbure hieratic de umanitate, filmul acesta cu care se doarme sub pernă mi-a amintit de tragismul nostru cotidian, de mama care cere să moară odată cu fiica sa, într-o seară la televizor şi nimeni dintre cei care au de răspuns nu spun decât alte şi alte mizerii, iar alţii, pe fază, speculează, căutând rapace o altă formă de capital politic câştigată din suferinţa ei.
Cine ne dă dreptul să hotărâm, în numele a ce, dacă un om trebuie să moară sau are dreptul să trăiască? Ce fel de „Dumnezei financiari”, consideraţi a fi „adevăraţi stăpâni ai lumii”, astăzi, în epoca de început a globalizării, pot hotărî cum şi când trebuie să dispară miliarde de oameni, în viitorul apropiat. De ce n-ar mai avea voie să vadă ei soarele în fiecare dimineaţă? Personajul lui Akira înţelege târziu, mult prea târziu, ce preţ şi ce sens are viaţa.
Atunci când nu mai ai prea mult de trăit, abia atunci el înţelege că nu a făcut nimic bun în viaţă sa , că nu a făcut aproape nimic pentru semenii săi. Viaţa lui a fost mediocră şi meschină, răpusă de o mecanica oarbă, mecanica oarbă a unei existenţe de funcţionar docil. Funcţionarii europeni vor mărşălui prin toată Europa, peste câteva zile, întrebându-i pe guvernanţi despre ce fel de STAT ar mai fi vorba în anii care vin. Ce vaccinuri trebuie să facă, ce pastille să ia, ce să mai mănânce pentru ca totul să fie mai suportabil, cum să se îmbrace la noile mitinguri în care trebuie să-I aclame pe ei, cei care lucrează la liniştea globală. Furnicile sunt perfecte, ele nu pun prea multe întrebări şi lucrează perfect, ducând toate misiunile pe care le au de îndeplinit până la capăt. La Sofia, o alt fel de înţelepciune scoate capul în Parlament. Au vrut să-i eutanasieze pe cetăţenii grav bolnavi, dar nu a mers, s-a respins, invocându-se ceva despre jurământul unui tip pe nume Hipocrate. L-a noi nu prea s-a mai auzit de el printre medicii care au mai rămas în ţară. În schim, noi promovăm Noul Cod Social în Parlament, ne pregătim de globalizare, varianta noastră, prin înfometare. Ministrul Muncii raportează economii la venitul minim şi pensii sociale. „Gata cu frauda din sistemul de asistenţă socială, să facem nişte pictoriale!”, a acompaniat-o o doamnă, colegă de la celălalt minister, cel cu frunzuliţa. Domnia sa nu se prea sinchiseşte de „Zeul deficitului”, are cu totul altă perspectivă, din tele-gondele sale se vede altfel România.
Dar nu se vede femeia care plânge, cărea nu-i răspunde nimeni şi care îşi priveşte fără teamă destinul în faţă, după ce echipa de televiziune a plecat, satisfăcută de efectul transmisiunii în direct. Poporul tace, oftează şi se uită în continuare la reclame, întrerupte din când în când de un hăhăit pentru unii plăcut, pentru alţii nu. Aşa mi-am amintit de personajul lui Kurosawa din filmul „A trăi”. Până la urmă, el se salvează prin fapte şi contribuie la împlinirea unui lucru bun, deşi umil, dar folositor celorlaţi. Dar tipul cu hăhăitul nu o fi având şi el aceeaşi problemă de rezolvat? Desigur, este valabil pentru toţi! Depinde cât mai avem de trăit şi cum o facem! Femeia aceea, care voia să moară nu avea nimic să-şi reproşeze şi nu-i era frică de moarte. Vă recomand „A trăi”, domnule Preşedinte!
|
|
| | << Start < Inapoi 1 2 3 4 5 6 7 Inainte > Sfarsit >>
| | Rezultate 1 - 9 din 56 |
|
|
|
Editoriale 
