Cum s-a ajuns ca, după 1989, aşa-zisa luptă împotriva corupţilor să le dea, de fapt, acestora apă la moară şi să le ofere acoperire în faţa legii? Răspunsul este acela că sistemul menit să stopeze fenomenul are şi el uscăturile lui, iar legile după care se ghidează sunt unele făcute şi modificate apoi tot în interes politic.

Fenomenul corupţiei a evoluat şi el în acelaşi ritm în care s-au diversificat şi modalităţile anchetatorilor de a descoperi vinovaţii. În urmă cu mai bine de zece ani, cei certaţi cu legea sperau doar să scape. Acum 5 ani sperau să scape cu averile obţinute ilicit, prin furt. Acum 3 ani voiau să revină în politică, să joace la vârf şi să ia preşedinţia sau vreun post de primar. Acum 2 ani sperau să ajungă la butoane, iar astăzi vor să dărâme tot sistemul anticorupţie din România şi să îşi ia revanşa pentru anii trecuţi, când procurorii şi-au permis să îi deranjeze cu dosare penale.

Cum este posibil ca, în timp ce aparatura modernă poate să urmărească mişcările oricărui suspect fără prea mare efort din partea anchetatorilor, infractorii să fie acum mai liberi decât oricând, şi mai dispuşi să calce legea în picioare, pentru interesul propriu? Este foarte simplu: între timp s-a restrâns atât de mult activitatea instituţiilor anticorupţie încât se doreşte ca anumite subiecte, cum ar fi adoptarea de hotărâri de Guvern sau ordine de ministru să nu mai poată fi cercetate de nimeni, iar cei care le emit să fie liniştiţi şi liberi ca pasărea cerului.

Într-o declaraţie parlamentară interesantă, fostul ministru al Justiţiei, Cătălin Predoiu dă câteva explicaţii interesante pentru blocarea sau eşuarea anchetelor anticorupţie, el identificând şapte cauze majore. Acesta a dezvăluit faptul că toate deciziile – circa 100 – ale Curţii Constituţionale legate de Codurile penale se învârt în jurul a doar 40 de articole cu probleme. În loc să se concentreze asupra modificării acestora, actuala putere ţinteşte însă modificarea legilor justiţiei în ansamblu, special pentru a bloca de tot campania anticorupţie. Predoiu consideră că demersul anticorupţie a fost greşit din start, prea mult orientat pe persoane, prea târziu şi prea puţin orientat pe confiscarea averilor. El nu a fost completat în exterior de acţiuni de prevenţie, iar Strategia anticorupţie din 2012, axată 90% pe prevenţie, a rămas uitată prin sertare, procesul rămânând cantonat în zona de sancţionare. De asemenea, s-au făcut şi erori de parcurs în demersul judiciar: patinaje inerente oricărui sistem judiciar sau  forţări inacceptabile. O altă cauză identificată a fost faptul că legislaţia anticorupţie nu a beneficiat de punerea în practică prin anchetatori profesionişti, şi asta datorită faptului că „fabricile de diplome” din învăţământul juridic superior scot în continuare absolvenţi fără examen, doar pentru a-i scuti de acuzaţiile de plagiat.

Pierderea de încredere din partea populaţiei este o altă cauză a eşecului măsurilor anticorupţie, ajungându-se ca oamenii cinstiţi să îşi piardă, practic, poziţiile câştigate în posturi cu susţinere politică. Puţinii slujbaşi ai legii care mai încearcă astăzi să îşi facă treaba sunt astfel puşi la zid de acţiunile actorilor sistemului numiţi politic, şi sunt atacaţi pe faţă de politicieni. Din păcate, după atâţia ani de luptă anticorupţie, infractorii şi-au întins tentaculele atât de sus încât cu greu mai pot fi opriţi. Din păcate, inventivitatea românilor a făcut ca infracţiunile de corupţie să fie comise acum cu atât de mare rafinament, şi să cuprindă atât de multe nume sonore (vezi cazul Microsoft, de exemplu), încât nici măcar denunţul unui fost ministru nu este luat în considerare, pentru a se face lumină în acest caz.

Cea mai mare greşeală rămâne, în opinia mea, faptul că autorilor de infracţiuni li s-a permis să îşi păstreze averile. Dacă, de pildă, s-ar vota o lege prin care oricărui infractor prins, indiferent pentru ce faptă, i s-ar aplica obligaţia recuperării prejudiciului, dar şi o amendă egală cu prejudiciul produs statului, care să se extindă şi asupra rudelor sau afinilor, arunci probabil că România ar deveni o ţară cât se poate de liniştită. Noi, însă, am inventat democraţia sălbatică, în care fiecare se urcă disperat pe umerii celuilalt şi îl buzunăreşte, pentru a ieşi din mocirlă.