Într-o perioadă când PSD calcă din strachină în strachină, PNL, ca principal partid de opoziţie, ar trebuie să fie cel care să ofere o alternativă sănătoasă la populismul actualei guvernări. În loc să facă acest lucru, principalul partid de opoziţie tace, iar liderul său, care abia mai poate fi zărit la televizor, pare să fi amuţit iremediabil. Cine şi de ce îşi doreşte îngroparea PNL? Părerea noastră este că liberalii, care reprezintă astăzi singurul partid istoric nedesfiinţat până în acest moment au ajuns sub papucul „nevestei”, în cazul nostru sub ordinele prosteşti ale lui Klaus Iohannis. Şi riscă să fie îngropaţi la propriu de acesta în propriile fecale politice, emise în ultimii ani fără încetare, sub comanda din umbră a actualului preşedinte.

În cazul în care nu va mai obţine un nou mandat de preşedinte, sasul nostru, care i-a păcălit pe mulţi cu numele său nemţesc are nevoie de un loc călduţ şi confortabil, de unde să poată încasa în continuare bani fără să facă nimic pentru ei. Discuţiile din ultima vreme despre apropierea USR-MRÎ – poate urma chiar o fuziune la un moment dat – ar trebui să-i dea frisoane lui Iohannis. Preşedintele nu poate putea purta un război electoral pe două fronturi, dar este clar că asta se va petrece. Pentru Iohannis devine crucial, de acum, să se gândească la varianta neagră: ce va face în cazul în care nu reuşeşte să obţină un nou mandat.

Bilanţul unui preşedinte ajuns pe tuşă este unul destul de întunecat: Primăria Sibiu va mai sta ocupată încă jumătate de an după finalul mandatului prezidenţial, alegeri parlamentare vor fi abia după un an, iar preşedintelui nostru a cam început să-i placă gustul puterii, şi mai ales mirosul banilor nemunciţi. Ne amintim cât de relaxat încerca să pară Traian Băsescu înaintea marelui final, inevitabil, după două mandate: ba pleca pe mare, ba se ocupa de creşterea nepoţilor, ca unul care a bifat cam toate posturile politice. Când a fost să fie, însă, şi-a aranjat urgent un partid ca să nu ajungă chiar de-a binelea pensionar. Nu i-a ieşit schema, din păcate, în prezent îl mai ţine în atenţie doar presa, până se va plictisi şi ea. Măcar s-a ales senator, iar Iohannis este aproximativ în aceeaşi situaţie, cu câteva variaţiuni: el nu se află la finalul celui de-al doilea mandat prezidenţial, ca Băsescu, ci la finalul unui prim mandat ratat aproape în întregime. Singurul loc unde s-ar putea retrage un astfel de preşedinte căruia electoratul îi trage preşul de sub picioare nu poate fi decât la şefia unui partid important, pentru a-şi putea prezerva cariera politică şi a accede apoi la o funcţie pe care să şi-o aleagă singur. Este clar că un astfel de partid nu poate fi decât PNL.

Aflăm astfel şi răspunsul la întrebarea de ce principalul partid de opoziţie este atât de străveziu în privinţa contracarării puterii, încât a devenit aproape inexistent. Pentru ca planul preşedintelui să reuşească mai este nevoie de un ingredient: un Oliviu Gherman. Singurul preşedinte de mare partid din istoria post-decembristă care s-a dat prompt la o parte doar ca să facă loc altuia a fost Ion Iliescu, după pierderea prezidenţialelor din 1996. Din fericire pentru el, Iohannis şi-a găsit propriul Gherman, în persoana lui Ludovic Orban. Ne aducem aminte cum a stopat preşedintele toate discuţiile şi frământările din partid, astă vară, când Orban era la un pas de debarcare. A venit însă Iohannis – cam neconstituţional – şi, în două şedinţe, a tranşat lucrurile. Fără congres extraordinar, fără schimbarea lui Orban, fără tensiuni ori excluderi în partid, a decis el. Şi a anunţat, cu acelaşi prilej că, de acum, se va implica profund în viaţa PNL. Preşedintele nu putea risca venirea în locul molâului Orban a vreunui liberal mai cu sânge-n vine, care să nu achieseze la planurile sale. Orban a scăpat de posibila debarcare şi, tot de atunci, spun apropiaţii, ar fi căzut într-o depresie profundă, înţelegând rolul exact care i-a fost rezervat. PNL, în această formulă nu are ca direcţie de acţiune clarificarea doctrinară, reformarea şi reorganizarea internă, atragerea de personalităţi noi, lansarea de proiecte politice îndrăzneţe, identificarea unui sistem de alianţe pe dreapta ori vreun succes notabil la europene.
PNL trebuie doar să stea cu Orban la butoane şi să abandoneze orice idee de reformă internă, pe parcursul întregului an care urmează. Singurul său rol, în acest moment, este să ţină călduţ locul pentru un politician care a ajuns să fie criticat chiar şi de foştii săi aliaţi, şi care nu poate duce nicăieri partidul, aşa cum nu a fost în stare să ducă nici România în altă parte decât în poziţia stând în genunchi, în faţa marilor puteri.

Pentru PNL mai este un aspect deosebit de important pentru viitorul său politic pe termen lung: în opinia lui Iohannis Guvernul PSD nu trebuie debarcat, pentru că, la a patra numire, preşedintele ar cam epuiza argumentele în favoarea unui pesedist şi ar fi forţat să încropească o altă majoritate. Asta poate nu ar fi imposibil, problema ar fi alta: în noul guvern nu ar avea cum să nu se regăsească Ludovic Orban, dacă nu premier, măcar vicepremier, ministru al Internelor ori al Dezvoltării, adică portofolii care i-ar întări, brusc, puterea şi influenţa.
Ori, preşedintele nu îşi permite ca partidul „lui” să fie la guvernare în momentul alegerilor prezidenţiale, pe de-o parte pentru că Orban nu s-ar mai dovedi aşa de maleabil, pe de alta pentru că el însuşi ar deconta orice nerealizare a noului guvern.
Trebuie să fie un partid de opoziţie, debusolat de scorul prost de la europene, în aşteptarea unui salvator.
Să nu ne mirăm, aşadar, că moţiunea de cenzură anunţată de PNL în chiar prima zi a sesiunii a murit în faşă, sau că listele europarlamentare se anunţă horror, vorba lui Toader Paleologu, cu foşti preşedinţi reşapaţi precum Blaga şi Antonescu, ori, şi mai grav, cu primari de mari oraşe precum Hava sau Falcă, ceea ce ar presupune organizarea aiuritoare de alegeri anticipate la Alba Iulia sau Arad?

Din păcate pentru liberali, planul prezidenţial, de acum vizibil de la o poştă, poate însemna salvarea politică a anonimului Iohannis, care probabil că nu va fi pomenit în cărţile de istorie nici măcar la Sibiu, dar efectul imediat ar fi îngroparea PNL şi, posibil, tăierea oricărei şanse ca liberalii să devină o forţă care să poată guverna România. În afara eternelor contestaţii la CCR în privinţa legilor date de guvernanţi PNL nu mai are absolut nici o iniţiativă politică, pare că nu mai are lideri şi nici busolă. Liberalii nici măcar nu mai ştiu cărui electorat trebuie să se adreseze, de aceea au cochetat în mod hidos cu referendumul iniţiat de PSD, disperaţi după electoratul care credeau ei că îi apreciază şi pe ei, la pachet cu valorile tradiţionale ale Bisericii.

Prin aceste manevre de grădiniţă politică Iohannis nu face altceva decât să demonstreze, încă o dată, lipsa totală de viziune politică pe termen lung, pentru că, îngropându-şi propriul partid, mai devreme sau mai târziu este clar că se va anihila singur, ca politician. Este un fel de a profita la maximum de un muribund ale cărui organe vitale funcţionează doar datorită aparatelor, până în momentul când familia va fi nevoită să semneze, inevitabil, pentru deconectarea totală şi constatarea, într-un târziu, a decesului evident.

Mihai ROMAN