Îmi aduc aminte cu nostalgie de Râmnicul copilăriei mele, un oraş plin de copii, care forfotea de tineri şi oameni grăbiţi să meargă la serviciu, un oraş cu spaţii verzi din belşug, maşini puţine, dar plin de oameni fericiţi. Copil fiind, era imposibil să nu găsesc, împreună cu tovarăşii de joacă un loc plin de iarbă şi pomi, o grădină printre blocuri de unde să furăm cireşe sau vreo stradă unde să batem mingea sau să ne plimbăm cu bicicleta. Era un oraş aerisit, unde toţi părinţii prietenilor şi colegilor de şcoală aveau loc de muncă, iar noi, copiii, nu aveam decât grija de a ne striga unii pe alţii la joacă, în fiecare zi. Mi-e dor de acel oraş unde oamenii trăiau fără griji, unde aveai unde să te plimbi, unde puteai întâlni tineri de vârsta ta şi unde puteai fi fericit.

Astăzi, Râmnicul îmi pare dintr-o altă poveste, una mult mai tristă. Printre clădirile vechi nu mai vezi nici o palmă de verdeaţă, pentru că unde nu au răsărit borduri, parcări şi garduri metalice au răsărit ca prin minune blocuri, despre care afli de la locatari, şoptit, că sunt tot o afacere de-a lui nenea primarul. Încă una, te întrebi? Uite, că pe asta nu o ştiusem până acum. Străzile sunt asfaltate, e adevărat, unele chiar şi de mai multe ori pe an, dacă firmele de casă rămân fără activitate, dar pe aceste străzi nu mai vezi oameni zâmbitori, aşa cum erau după 89, nu mai sunt tineri, nu prea mai sunt nici copii, ci doar din loc în loc mai zăreşti câte un pensionar care abia îşi târăşte picioarele până la cea mai apropiată farmacie.

Din perla Vâlcii, Râmnicul a devenit un fel de cimitir al elefanţilor, unde copiii mai zăbovesc doar până termină 8 sau 12 clase, după care fug în lume, mâncând pământul, conştienţi de faptul că aici, în Râmnicul Vâlcii nu îi aşteaptă nimic bun: locurile de muncă sunt inexistente sau doar cu salariul minim, posturile din administraţie se dau numai cui trebuie, iar dacă nu ai norocul să te fi născut sub poalele vreunui politician de viţă nouă, nu ai nici o şansă de a trăi aici viaţa activă. Poate doar bătrâneţea şi moartea.

Mi-aş dori mai puţine borduri şi pavele în acest oraş, dar mai multă grijă pentru cetăţean, mi-aş dori un primar care să nu se fi transformat în agent imobiliar şi să ne trezim mâine – poimâine că ne cumpără şi pe noi, la pachet, cu bani luaţi tot de la noi, aţi ghicit! Mi-aş dori ca, în loc să vâneze terenuri pe care să răsară cartiere de vile sau blocuri, din afaceri necurate, un astfel de primar să dea mai degrabă terenuri pentru marii investitori, care să creeze locuri foarte bine plătite pentru râmniceni.

Mi-aş dori multe lucruri bune pentru acest orăşel care este nu doar perla copilăriei mele, dar putea deveni o perlă a Olteniei, dacă s-ar fi investit masiv în turism de calitate, mai degrabă decât în restaurante unde se servesc pomeni electorale. Din păcate, cu actuala conducere a Râmnicului nu ne putem aştepta la absolut nimic din toate acestea. Cel mult vor mai răsări în viitorul apropiat nişte bretele pe la vreun pod, construite cu zeci de milioane de euro, după care, din „comisioane” probabil, vor mai răsări şi nişte blocuri, apoi iar un cartier de case, apoi iar nişte blocuri, până când nenea primarul va ajunge să îşi plătească singur taxele şi impozitele, pentru că tinerii vor fi plecat de mult din oraşul împărăţit de el, iar bătrânii se vor muta la câţiva metri sub pământ. Nu degeaba îl numesc mulţi „vecinul”. Eu, unul, nu mi-l doresc nici măcar în acelaşi cartier cu mine pentru că, ştiindu-i caracterul, mi-ar fi teamă să las geamul deschis noaptea, de teamă să nu intre şi să îmi fure toată mobila în timp ce dorm.