De oriunde ar veni, îndreptându-se spre Băile Olăneşti, călătorul străbate un spaţiu marcat de istorie.

Drumul spre Olaneşti şerpuieşte printre dealuri şi urcă apoi spre Munţii Căpăţânii lăsând de-o parte şi de alta păduri care trec prin toate tonurile de verde ale primăverii, oferind peisaje inedite ale reliefului local.

 Satele localităţii Păuşeşti Măglaşi se răsfiră alene pe văi şi dealuri. Aşezarea este dominată de dealuri, având case aşezate cuminţi pe văile domoale, care coboară dinspre pădure şi închid aşezarea ca într-o cetate. Unul dintre aceste dealuri măreţe desparte localitatea de împărăţia sării de la Ocnele Mari. Aici, vreme de sute de ani, moşnenii din Păuşeşti au cărat de peste deal bolovanii de sare pe care îi vindeau apoi în iarmaroacele din sud, făcând troc în schimbul cerealelor sau, uneori, pentru câteva parale în plus. Bieţii tăietori de drobi de sare care transportau şi depozitau bolovani de sare s-au numit „măglaşi”. La origine au fost ţărani liberi, moşneni din satele Păuşesti, Coasta, Buneşti, Teiuş, Stoeneşti, Cacova, Zmeurăt sau Dobriceni. Toate aceste sate aşezate în jurul minei de sare de la Ocnele Mari se supuneau obligaţiilor drastice impuse de boieri, iar prestarea muncii la salină era condiţia stabilită de boierii locului, esenţială pentru păstrarea proprietăţii şi libertăţii. Cu timpul, obligaţia de a scoate sarea de la Ocnă, numită maglă s-a transformat într-o îndeletnicire, aceea de valorificare a bulgarilor de sare atât în satele din regiunea de sud a Olteniei, cât şi în ţinuturile dinspre Dunăre. Un munte de sare au cărat măglaşii de peste deal, de la Ocnele Mari, lăsând pe „Drumul Sării”, spre Dunăre lacrimi amare, trudă şi sudoare.

 Despre „măglaşi” se povesteşte cu respect şi admiraţie

 Se spune că erau bărbaţi vânjoşi şi puternici, care s-au purtat totdeauna ca nişte viteji, „magla” fiind o îndatorire mult prea dură, pe care moşnenii o făceau cu dârzenie, pentru păstrarea proprietăţii şi libertăţii, iar comerţul cu bulgari de sare a fost o prelungire fireasca a efortului supraomenesc făcut de măglaşi. Pe drumul trist al sării, până la Dunăre, truda măglaşilor era istovitoare şi destul de primejdioasă. În nopţile de iarnă spintecate de viscol, la marginea potecilor ieşeau la pândă haitele de lupi. De aceea, maglaşii purtau întotdeauna deasupra desagilor burduşite cu bulgări de sare o măciucă groasă din lemn de corn, iar în partea din faţă, pe şeaua calului era pus cu sfinţenie un topor bine ascuţit. Ei nu plecau la drum niciodată fără să aibă în preajma lor un câine ciobănesc, adus de la bacii de pe Muntele Buila: „În nopţile fără lună, când pe drumul amar al sării bântuia crivăţul, de multe ori rămâneau după atacul lupilor doar oase, bulgarii de sare, câinii şi caii sfâşiaţi de lupi. Nimic nu i-a înspăimântat niciodată pe măglaşi, care, vreme de secole şi-au urmat destinul de pălmaşi ai sării”, reiese din vechile înscrieri ale localităţii Păuşeşti Măglaşi. Legendele locului mai spun că în sat a venit din munţi o femeie frumoasă care în fiecare zi căra de la Ocnele Mari grămăjoare de bulgari de sare pe care-i aşeza în colţuri făcute din pânză tare de cânepă pe care le vindea la şosea, aproape de cârciuma din localitate. Grămăjoarele se numeau „megle”, de aici vine si numele de „măglaşi”, iar pe femeie o chema Păuşa. De aici bătrânii satului spun că vine numele localităţii: „Păuşeşti Măglaşi”.