Întunecimea din spatele cortinei medicale

În România, unde încrederea în sistemul medical se clatină ca o frunză în bătaia vântului, scandalul de la secția de terapie intensivă a Spitalului Pantelimon a zguduit din temelii orice rămășiță de speranță. Este de neconceput ca un medic să-și trădeze jurământul profesional, să îndrăznească să devină îngerul morții în locul apărătorului vieții. Și totuși, asta pare să fie realitatea crudă pe care suntem obligați să o înfruntăm.

Consecințele acestui scandal sunt devastatoare, depășind granițele unei simple anchete administrative. Ceea ce se întâmplă acum la ATI Pantelimon este un cutremur mai puternic decât orice altă criză din ultimii ani în sistemul medical românesc. O criză care scoate la iveală un adevăr pe care mulți încearcă să-l nege: o neîncredere profundă și tot mai acută a populației în fața unui sistem ce ar trebui să ofere siguranță și alinare, nu teamă și suspiciune.

În loc să facă lumină în această situație, oficialii par a fi mai preocupați de imaginea pe care o vor avea în fața publicului. De săptămâni întregi, întrebările legitime ale românilor sunt ignorate, iar răspunsurile autorităților sunt evazive, lipsite de transparență. Corpul de control al Ministerului Sănătății a investigat moartea neobișnuită a unui număr mare de pacienți în doar câteva zile din aprilie, dar rezultatele acestor investigații rămân secrete, ascunse sub un văl gros de tăcere.

Când ministrul sănătății este întrebat insistent despre aceste rezultate, răspunsul său este simplu și șocant: „NU.” Un răspuns care echivalează cu un refuz de a recunoaște o problemă care, pentru mulți, este o chestiune de viață și de moarte. Această atitudine de opacitate și lipsă de răspundere este emblematică pentru modul în care sistemul medical românesc tratează crizele, ascunde, mușamalizează, pune batista pe țambal.

Întrebările rămân, însă, ca niște cuie bătute adânc în conștiința publică: A fost doar un caz izolat sau există și altele? Au fost doar trei zile fatidice sau vorbim despre o practică obișnuită? Este Spitalul Pantelimon o excepție sau doar un exemplu printre multe altele? Și, cel mai grav dintre toate, câți pacienți nu sunt priviți ca oameni, ci ca simple paturi de spital, de care se poate dispensa fără scrupule?

În această mare de incertitudini, un lucru este evident: autoritățile au datoria să ne ofere răspunsuri.  Nu doar pentru a liniști neliniștea generală, ci pentru a încerca să refacă cât de cât încrederea.  Orice altă abordare nu ar face decât să întărească convingerea tot mai răspândită că sistemul medical românesc este o scenă pe care se joacă o tragedie absurdă, iar pacienții suntem noi, actorii fără voie în acest spectacol macabru.