Klaus Iohannis, președintele României, un om care a trăit într-o bulă aurită la Cotroceni timp de zece ani, a visat să devină secretar general al NATO. Un vis grandios, poate chiar măreț, dar care s-a transformat rapid într-un coșmar diplomatic. Pentru că, deși s-a lăsat mângâiat de lingușelile occidentale și a crezut că relațiile construite cu marii lideri ai lumii îi vor asigura drumul spre vârful Alianței, realitatea s-a dovedit a fi cu totul alta.

A fost o vreme când Iohannis părea să plutească deasupra mizeriei politice autohtone, într-o postură de „salvator” tăcut și aparent eficient. Occidentul părea să-l aprecieze, dar se pare că aprecierea era doar atât timp cât interesele converg. Însă, când a venit vorba de adevărata putere, cei care odată îl lăudau s-au întors pe călcâie fără nicio remușcare. A descoperit, poate prea târziu, că acele zâmbete și strângeri de mână erau doar fațade menite să mascheze jocurile politice mult mai complexe decât și-ar fi putut imagina.

În vara acestui an, marile publicații internaționale titrau cu o certitudine rece despre victoria iminentă a premierului olandez, Mark Rutte, la șefia NATO. Iohannis, în schimb, și-a jucat cărțile într-un joc pierdut de la început. Susținut doar de România – ironic, chiar de țara pe care ar fi trebuit să o reprezinte cu mai multă demnitate pe scena internațională – Klaus Iohannis a simțit pe propria piele ce înseamnă să fii un jucător marginal într-o ligă de giganți.

În fața acestei umilințe internaționale, sursele politice din jurul președintelui au început să schimbe narațiunea, pretinzând că, de fapt, candidatura lui Iohannis la NATO a fost doar un pretext pentru a-și negocia un alt post la nivel european. Este aproape tragicomic cum aceleași voci încearcă acum să reambaleze eșecul ca pe o strategie ingenioasă. Dar cine mai crede în aceste povești? În contextul în care România este văzută ca un actor secundar pe scena europeană, șansele lui Iohannis de a obține o poziție influentă sunt la fel de reale ca visurile sale de a conduce NATO.

Este greu de spus ce îi rezervă viitorul acestui președinte visător, dar un lucru este cert: trecerea de la nivelul României la NATO sau UE s-a dovedit a fi un salt prea mare pentru el. Poate că, la final, va găsi un post călduț, poate undeva în diplomație, ca să i se închidă gura elegant. Pentru că așa se face în Occident.

Dar orice ar urma, un lucru este clar – întreaga sa aventură ne arată cât de deconectat de realitate a fost Iohannis, cât de prins în propria sa bulă.