Într-o lume în care informația circulă mai rapid ca oricând, iar adevărul pare tot mai greu de distins de minciună, apar figuri care se erijează în salvatori sau predicatori . Oamenii aceștia vorbesc solemn, folosesc cuvinte mari, spun ceea ce o anumită parte a societății vrea să audă și, astfel, devin repere. Dar cât de real este ceea ce propovăduiesc?

Un astfel de exemplu este cel al celor care mistifică istoria, falsifică realitatea și îmbracă în haina naționalismului teorii fără fundament. Specialiștii spun că nu este o tactică nouă, ci una veche de secole: amesteci adevăruri generale, lucruri pe care oamenii le știu deja sau le intuiesc, cu minciuni sofisticate, bine ambalate. Rezultatul? O iluzie seducătoare care le oferă celor ce cred în ea un sentiment  de superioritate și  de cunoaștere interzisă.

Să luăm exemplul unei povești simple. Ni se spune că undeva, în adâncul istoriei noastre, strămoșii ne-au lăsat o pildă ascunsă, un mit despre identitate . Se ia o poveste străveche, de obicei una cu valoare universală, și i se schimbă eticheta: din indiană devine dacică, din europeană devine românească. Acesta este modul prin care un basm străin devine, brusc, parte din identitatea noastră, fără nicio dovadă.

Dar de ce să inventezi o poveste? Pentru că funcționează. Pentru că atunci când cineva îți spune că ai o moștenire ascunsă, că ești parte din ceva mai mare, ai tendința de a-l asculta. Și așa ajungem să vedem cum vechi legende sunt transformate în mituri naționale artificiale, servite ca adevăruri absolute de către oameni care vor să controleze mințile celor dispuși să îi asculte.

Această tactică nu se aplică doar în mitologie, ci și în politică, ne mai spun specialiștii.  Există o categorie de oameni care transformă fantezii în realități alternative pentru cei care îi urmează. Se vorbește despre teritorii pierdute care „ne așteaptă”, despre comori naționale ascunse, despre o identitate măreață pe care cineva a încercat să ne-o fure.

Aceiași oameni vorbesc despre pace, dar susțin agresiunile, despre suveranitate, dar sunt dispuși să ia firimiturile de la masă celor puternici. Ei nu gândesc în termeni de adevăr și dreptate, ci în funcție de ce poate prinde la public. Și dacă o minciună e frumos spusă, dacă sună bine, nu mai contează cât de absurdă este.

De ce cred oamenii în aceste teorii? Pentru că oferă o explicație simplă într-o lume complicată. Pentru că le dă un sentiment de apartenență. Pentru că e mai ușor să crezi că cineva te-a furat decât să accepți că e nevoie de muncă și efort pentru a construi ceva real.

Problema este că aceste minciuni nu rămân doar la nivel de povești. Ele creează o mentalitate periculoasă, una care justifică agresiuni, care distorsionează realitatea, care pune istoria în slujba unor scopuri meschine.

Falsul profet al naționalismului nu este un lider, ci un manipulator. Nu este un om al adevărului, ci un creator de iluzii. Și, din păcate, atâta timp cât oamenii vor prefera minciuni frumos împachetate în locul adevărurilor inconfortabile, astfel de personaje vor continua să existe și să aibă influență.