Au trecut trei decenii de la debutul unei democrații controlate, în care vechile structuri nu au dispărut, ci doar s-au adaptat.

Iliescu a fost începutul – dar niciodată sfârșitul. A pus bazele unui sistem care încă funcționează în tăcere, cu chipuri noi, dar reflexe vechi.

România de azi este, în multe privințe, o construcție care poartă amprenta lui: amânare, manipulare, complicitate și impostură ridicată la rang de normalitate.

********************************************************************************************************

Au trecut peste 30 de ani de când România a fost preluată dintr-o mână de fier și împinsă într-o democrație controlată. Cel care a ținut strâns frâiele statului în acei ani tulburi a fost Ion Iliescu.  Cu el a început tranziția.  Și tot cu el, multe visuri au fost oprite din fașă.

Iliescu nu a fost doar un om al sistemului.  A fost chiar sistemul.  A pus umărul la o formă de democrație în care vechile structuri comuniste s-au vopsit în culori europene.  S-au schimbat puține lucruri în profunzime.  Puterea s-a rotit în cerc închis.  Cei vechi și-au păstrat funcțiile, averile, influența.

Mineriadele au arătat clar ce însemna „ordinea” lui Iliescu. Oameni bătuți în centrul Capitalei. Tineri umiliți. Profesori și studenți băgați în dube.  A fost semnalul că libertatea nu e pentru toți.  Că schimbarea e permisă doar dacă nu atinge interesele celor rămași în vârf.

România anilor ’90 a fost blocată.  S-a ratat startul. S-au pierdut ani grei. Investitorii au stat departe. Oamenii buni au plecat. Iar în locul lor, statul a fost condus de o rețea care a învățat rapid cum să rămână la putere: prin manipulare, amânare și complicitate

Poate că Iliescu a fost singura opțiune pentru mulți. Dar nu și cea bună. A fost rezultatul unei țări care abia ieșea din întuneric și a fost aruncată în bezna unei tranziții dirijate tot de vechea gardă. Și-a jucat cartea cu mănuși albe, dar în buzunar avea bastonul de miner

Ni se spunea că vin moșierii. Că țara va fi vândută. Că străinii ne vor lua pământurile,  că Iliescu e singurul care ne poate apăra. Și noi, oamenii de rând,  l-au crezut. Pentru că nu cunoșteam altceva. Pentru că eram obosiți. Pentru că veneam din întuneric și nu vedeam decât ce ni se arăta.

Și așa, Iliescu a fost votat, de fiecare dată, cu un procent uriaș…. Dar acel vot nu a fost liber în sensul deplin al cuvântului.  Oamenii nu știau cu ce se confruntă. Nu aveau alte opțiuni reale. Nu aveau educație politică.  Doar confuzie,  nesiguranță și  propagandă.

Timp de două decenii, am trăit într-o democrație de formă.  Constituția,  legile și instituțiile au fost construite ca să protejeze un sistem, nu cetățenii.  Când România a intrat în NATO și în UE, era deja clar că acest drum fusese ales târziu.  Alții ne luaseră-o înainte.  Noi încă învățam cum se spune „libertate” fără să tremuri.

Azi, mulți îl prezintă pe Iliescu ca pe un bătrân sfătos. Un om „cu bun-simț”. Un „echilibrat”.  Dar să nu uităm:  sub conducerea lui s-au întâmplat lucruri grave. Morți neelucidați. Crime nepedepsite. Abuzuri trecute cu vederea. Și o întreagă generație pierdută.

Acum ,  Iliescu a plecat.  Dar moștenirea sa încă se simte.  În instituțiile care răspund greu.  În mentalitățile care încă spun „mai bine cu ai noștri, decât cu necunoscuții”.  În politicienii care mint fără rușine și în sistemul care protejează impostura.   Trăiește în fiecare conducere care tace. În fiecare funcționar care spune „nu se poate”. În fiecare om care nu iese din rând, de frică să nu supere Sistemul.

Iliescu trăiește în tăcerile bine împachetate.  În diplomele false.  În concursurile aranjate.  În amânările de la DNA.  În fiecare „lasă, că știm noi mai bine”.

Ion Iliescu a fost începutul.  Nu și sfârșitul.  A lăsat în urmă o politică toxică, care azi poartă alte costume, dar păstrează același miros. A fost un semn, un virus.  Nu a ieșit și nu va ieși niciodată cu adevărat din scenă.  Doar s-a multiplicat în alte chipuri, cu aceleași metode.

Dumnezeu să-l ierte!