Un documentar a reușit ceea ce instituțiile statului au evitat ani la rând: a scos la suprafață câțiva magistrați care au avut curajul să vorbească despre mecanismele unei puteri ascunse.  Este un început. Atât. Caracatițele nu mor de la lumină. Mor doar de la lovituri precise.

De ani buni,  justiția funcționează ca un bloc compact. Cine se supune, urcă. Cine întreabă, plătește. Cine vorbește, este izolat. Tăcerea a devenit normă, frica – instrument de lucru. Iar puținele voci care au ales să rupă acest cerc nu sunt eroi. Sunt oameni ajunși la limită.

Reacțiile din interior trădează un sistem speriat de propriul adevăr, în care comunicatele se contrazic, iar pozițiile se schimbă peste noapte, în funcție de cine vorbește și cine trebuie redus la tăcere.  Am văzut cu toții că nu există, de fapt, o linie clară, ci doar un reflex constant de autoapărare. În acest tablou, legea este doar un pretext, iar instituțiile nu caută adevărul, ci liniștea care le permite să își conserve privilegiile și confortul, fără întrebări incomode.

Puterea politică privește și se face că plouă. Știe povestea multor dosare, o cunoaște în detaliu, dar evită esențialul. Când vine momentul deciziilor, se instalează liniștea. Sau apar întrebările aruncate pe rețelele sociale, de parcă răspunsurile nu ar fi deja cunoscute. Și s-a mai subliniat în documentarul Recorder «Justiție capturată» că lipsa rapoartelor interne nu este o întâmplare, ci rezultatul unui sistem care se apără singur, că sesizările lipsesc pentru că frica funcționează, iar competiția reală pentru funcții-cheie este blocată din start de putere. Simplu. Brutal. Eficient.

Așadar, asistăm la o fisură, la o linie trasată între cei care acceptă controlul și cei care nu îl mai pot suporta.

Să credem că acest sistem se repară singur este o păcăleală, o iluzie. Un sistem închis nu se schimbă, se apără. Îi lovește pe cei care vorbesc și îi protejează pe cei care trag sforile. Din interior nu se poate schimba nimic, pentru că frica a devenit regulă. Iar politicul știe foarte bine acest lucru. Nu stă pe margine. Este parte din mecanism: tace, mușamalizează dovezile și se pierde în explicații. De aceea, soluția nu vine din declarațiile acestor domni, atent ambalate. Vine doar din anchete reale, din instrumente care nu cer voie și din decizii luate fără plasă de siguranță politică.

Din păcate, încet și foarte curând, acest episod se va stinge. Documentarul va rămâne doar un moment viral, iar sistemul va nota, pentru a nu știu câta oară în cei 35 de ani de la Revoluție, liniștit, că adevărul nu îl ucide. Doar îl zgârie. Și că poate merge mai departe, intact, ca după fiecare scandal.

Foto: captură video Recorder