Mita, boală fără leac în România

Este atât de românească încât mă mir că pajura de pe stema României nu are plic.

Comparativ cu alte ţări, cum era de aşteptat, studiile arată că suntem pe ultimul loc în Uniunea Europeană în privinţa percepţiei despre corupţie, cu 44 de puncte, la egalitate cu Ungaria şi Bulgaria. Mai mult, am reuşit să ne ţinem de proverbul românesc „un pas înainte, doi paşi înapoi”. Ţara noastră înregistrează acelaşi scor ca şi în anul 2012, ceea ce arată că măsurile luate în ultimii 10 ani au fost cam degeaba.

Mai întâi trebuie să lămurim diferenţa dintre mită şi fraudă. Mita este şpaga care ajunge direct în buzunarul unui funcţionar mărunt care, pe de-o parte trece cu vederea o mică abatere sau îţi face un mic serviciu dincolo de minimul necesar, contra unei sume mai mult sau mai puţin modică. Frauda reprezintă corupţia la nivel mare, cea care este practicată de nişte oameni din funcţii înalte care iau o găleată de bani ca să ajute pe altcineva să facă o roabă de bani. Liniile dintre cele două sunt de multe ori neclare, dar motivaţiile sunt identice. Cele două tipuri de şpagă provin din intenţii diferite, dar au acelaşi scop: să ungă anumite rotiţe, în aşa fel încât, chiar şi în 2021, unele lucruri din ţara aceasta să funcţioneze aşa cum vor mituitorii.

Mita din sistemul birocratic este cea pe care o dai pentru a sări peste sistemul care funcţionează oricum foarte greu. Atunci când vrei să îţi faci o casă dar nu mai iese o dată aprobarea care este la fundul teancului dai o şpagă, dacă vrei să rezolvi un buletin rapid fiindcă nu ai nu ştiu ce copie dai o şpagă. Practic, fiindcă suntem la mila unor proceduri foarte greoaie, de multe ori suntem în situaţia de a da şpagă pur şi simplu pentru ca oamenii din sistem să îşi facă datoria „mai cu talent”.

Există şi abuzuri, dar realitatea tristă este că, din păcate, în România anului 2021 încă trebuie să dai o mită pentru a asista la materializarea unor lucruri absolut normale. Mita care ne doare cel mai mult este cea din sistemul de sănătate, cerută insistent în foarte multe cazuri, fiindcă acolo este viaţa noastră sau a celor dragi în joc şi, sincer, te cuprinde un sentiment de neputinţă când ştii că o persoană iubită este în spital şi nu poţi ştii dacă primeşte atenţia cuvenită decât dacă dai o mită. Există în acest sens poveşti de-a dreptul revoltătoare, cum ar fi cea a unui chirurg care a refuzat să intre în sala de operaţie fără şpagă. Ideea este că, în ultimii ani a mai scăzut obiceiul acesta, cu mita. Chiar fostul ministru al sănătăţii Sorina Pintea a spus: „Cu toate că acest fenomen încă este prezent, din statistici rezultă că a scăzut numărul celor cărora li s-au pretins sau celor care au dat şpagă”. Din păcate, nouă luni mai târziu, Sorina Pintea a fost prinsă în flagrant primind şpagă.

Nu trebuie să-i uităm, desigur, nici pe cei de pe scena politică, chiar dacă unii cer efectiv „mita prostului”. Un politician de mare rang, preşedinte al CJ Dâmboviţa a cerut şpagă de 400 de mii lei, dar în găini, pe care intenţiona să le dea în scop electoral cetăţenilor. Altul este Costel Alexe, fost ministrul al mediului, care a fi pretins drept mită 22 de tone de tablă. O altă mită este a unui judecător care a cerut printre alte şpăguţe „şorici de porc mai fraged, mai grăsuţ, nişte carne de cârnaţi şi un coş cu crizanteme olandeze”, iar un altul a fost condamnat la trei ani şi jumătate cu suspendare fiindcă a fost acuzat că a primit printre altele o raclă edificată într-un cimitir. 

Dacă mita mică este ca o tamponare în trafic iar cea mare este ca Titanicul lovindu-se de muntele de gheaţă nu contează, din păcate cu toţii pierdem, şi de câştigat câştigă doar politicienii şi oamenii „cu putere”.

Aici nu putem vorbi despre rotunjirea veniturilor, mai degrabă despre adăugat zerouri la salariu. De multe ori, cei care cer aceste atenţii sunt în poziţii destul de bine plătite. Mita mare, frauda, este cu atât mai cinică cu cât afectează mai mult comunităţile, fiindcă sunt foarte des întâlnite cazurile de fraudare a fondurilor destinate dezvoltării zonelor rurale sau urbane. Cel mai rău este că, atunci când sunt prinşi făptaşii, nu prea se poate face mare lucru pentru recuperarea banilor. Dincolo că oamenii aceştia există o întreagă garnitură blindată de avocaţi, care se folosesc de chichiţe avocăţeşti pentru a clasa dosarele. Un comunicat DNA din 2017 atrage atenţia asupra unui alt fapt foarte îngrijorător: „În cauzele pe care le investigăm, deşi dovedim că sunt fapte penale, există situaţii în care reprezentanţii autorităţilor publice nu se constitute parte civilă pentru recuperarea prejudiciului”. Deci, aceşti domni fac un pic de puşcărie în condiţii speciale, dar păstrează milioanele de euro pe care le-au ciordit. Asta se numeşte combinaţie care funcţionează cu succes în România. Soluţia este una singură: să înlocuim clasa politică până când dăm de unii mai puţin hoţi.

Leave comment

Your email address will not be published. Required fields are marked with *.

Rezolva operatia antiSPAM si trimite comentariul! *