De peste trei decenii, clasa politică din România se zbate între mediocritate și ipocrizie, oferind un spectacol al titlurilor, diplomelor și certificatelor fără valoare. Așa-zisele elite nu sunt altceva decât manechine goale, împopoțonate cu zorzoane academice, plimbate în jeturi private și învăluite în lux, dar complet lipsite de viziune, integritate și respect pentru cetățeni.

Pe acest teren fertilizat cu incompetență și corupție, figuri precum Călin Georgescu nu apar din neant. El este produsul perfect al unei clase politice care, prin incompetența sa crasă, a pregătit cu minuțiozitate terenul pentru astfel de „mântuitori”. Candidatura lui nu este o surpriză, ci o consecință firească a falimentului politic generalizat. Iar dispariția lui eventuală nu ar rezolva nimic. Ar fi doar un plasture peste o tumoră malignă pe care politicienii actuali o ignoră sau, mai grav, o hrănesc cu fiecare decizie luată împotriva intereselor cetățenilor.

Paralelismul clasei politice: o lume a jeturilor și luxului

Dacă cineva mi-ar fi spus acum un an că voi începe anul exact în aceeași situație politică, cu Klaus Iohannis președinte și Marcel Ciolacu premier, aș fi râs și i-aș fi spus că exagerează. Și totuși, iată-ne aici, într-o realitate care pare să sfideze orice logică a schimbării. O realitate care  simbolizează nu doar stagnarea, ci și ruptura adâncă dintre cei care conduc și noi, cetățenii acestei țări care suferim consecințele incompetenței lor.

În mod tragic și ironic, Klaus Iohannis a devenit un simbol al absenteismului politic. Nu este doar un lider detașat, ci un exemplu clar al unei clase politice complet deconectate. Într-o perioadă de criză fără precedent,  președintele nostru pare să fi ales confortul personal, privilegiile și protocolul ca priorități.

În rolul său de premier, Marcel Ciolacu completează perfect această imagine a stagnării. Împreună cu Klaus Iohannis, cei doi oferă un spectacol politic lipsit de substanță, în care schimbarea reală este doar un slogan. Sistemul pare blocat într-o buclă a mediocrității, iar noi suntem  captivi, în așteptarea unor lideri care să le redea speranța. Ce urmează?

O națiune care își pierde răbdarea

Între timp, națiunea pe care ar trebui să o reprezinte își pierde nu doar răbdarea, ci și încrederea. Fiecare zi în care clasa politică rămâne absentă din viața reală a poporului adâncește sentimentul de dezamăgire. Nimeni nu le cere miracole, ci implicare, acțiune și un minim de empatie. Dar toate acestea lipsesc.

Indiferență totală

Creșterea frustrării sociale și haosul generalizat nu par să-i deranjeze pe cei aflați la putere. Domnii aceștia, care nu privesc mai departe de carnetul de partid, trăiesc într-un univers paralel, unde timpul curge altfel. Nici atacurile asupra democrației, nici știrile despre pretinsele atacuri rusești nu-i determină să acționeze. De ce? Pentru că lumea lor nu are nimic de-a face cu lumea  noastră, a celor care se trezesc dimineața pentru a merge la muncă, care își fac griji pentru facturi, educația copiilor sau sănătatea părinților.

Pentru acești domni, fiecare lună în plus la putere înseamnă un zbor privat în plus, o cină de gală în plus, un privilegiu în plus. Sunt orbiți de propriile interese de clan și gașcă. România lor este o scenă de lux și opulență, în timp ce România reală rămâne doar decorul unui spectacol trist, plin de amărăciune.