Într-o mare de zgomot politic, promisiuni deșarte și strategii electorale penibile, Ilie Bolojan rămâne un paradox. Nu cere nimic, dar este pomenit la tot pasul. Nu ține discursuri, dar numele lui circulă pe buzele alegătorilor dezamăgiți. Nu are aspirații declarate pentru funcții înalte, dar este invocat ca soluție salvatoare pentru o țară sufocată de politicieni mediocri și bugetari impostori.

Trăind retras, departe de mașinăria de spectacol de la București, Bolojan devine, fără voia lui, simbolul unui alt tip de conducător – unul al faptelor, nu al vorbelor. În timp ce gargaragiii clasei politice fac piruete pe scena publică, el își vede de treabă la Bihor, construind. Rezultatele lui nu au nevoie de aplauze, ci vorbesc de la sine. Tocmai de aceea, pentru leneșii și impostorii care joacă țonțoroiul prin sistemul bugetar, el este un bau-bau care amenință să le înghită privilegiile nemeritate.

De ce se tem politicienii de Bolojan?

Clasa politică românească, obișnuită să trăiască din iluzii și minciuni, nu știe ce să facă cu un om ca Bolojan. Este prea incomod. Nu se aliniază intereselor de partid. Nu face băi de mulțime, nu ține discursuri triumfaliste, nu își vopsește realizările în culori electorale. Într-o țară în care politica este o mașină de promisiuni goale, el este o anomalie care dezvăluie impostura celorlalți.

În timp ce bugetarii bine înfipți în posturi comode îl privesc cu teamă, liderii politici încearcă să-l atragă de partea lor, folosindu-i numele ca pe un stindard al competenței. Să profite de reputația unui om care și-a câștigat respectul prin muncă.

Noi, alegătorii ne-am săturat

România traversează o criză profundă – nu doar economică, ci și de încredere. Noi alegătorii suntem sătui de circari și gargaragii. Îi recunoaștem de la distanță, le știm trucurile, le cunoaștem promisiunile reciclate. Iar numele lui Ilie Bolojan începe să fie rostit ca o invocare, ca o speranță că lucrurile pot fi făcute altfel.

De la colțuri de stradă până la emisiuni televizate, numele lui Bolojan este pe buzele multora. Dar nu pentru că el ar cere asta. Ci pentru că reprezintă opusul clasei politice actuale – tăcut, serios, orientat spre fapte și nu spre vorbe.

Fără spectacol, fără iluzii

Într-o țară obișnuită cu lideri care promit revoluții și livrează praf în ochi, Bolojan nu face promisiuni. Și tocmai de aceea, este privit ca o speranță. În timp ce Elena Lasconi visează la un tandem în care ea ar fi președinte și Bolojan prim-ministru, realitatea este că astfel de fantezii politice nu fac decât să arate cât de disperată este clasa politică să se agațe de oameni competenți, care nu au nevoie de circ.

Bolojan este invocat de toți, dar folosit de nimeni. Pentru că nu se aliniază strategiilor de partid, nu se mulează pe promisiuni electorale și nu intră în hora promisiunilor nerealizabile. Iar în acest peisaj dezolant, devine simbolul a ceea ce România ar putea fi, dar nu este.

Un bau-bau pentru clasa politică

Pentru leneși, impostori și privilegiați, Bolojan este mai mult decât un lider incomod. Este un bau-bau care amenință să le demoleze castelul de iluzii construit pe minciuni. Pentru acești domni din clasa politică românească, el reprezintă dovada că lucrurile se pot face altfel și, tocmai de aceea, este perceput ca un pericol pentru situația existentă.

Realitatea este că avem nevoie de oameni ca Ilie Bolojan, care fac, nu promit. Nu de circari cu vorbe goale.

Până atunci, însă, rămânem în aceeași mlaștină, cu politicieni care își aruncă numele lui Bolojan în discursuri fără substanță, în timp ce noi continuăm să fim conduși de gargaragii promisiunilor deșarte.