Dacă primăriile vor fi obligate să reducă din cheltuieli cu 10%, așa cum cere politica promovată de Ilie Bolojan, multe dintre ele vor fi împinse direct spre blocaj financiar.  Unele nu vor mai putea plăti nici măcar obligațiile de bază.  Nu pentru că au risipit bani, ci pentru că trăiesc deja de pe o lună pe alta. Veniturile din taxe și impozite sunt mici, iar statul le-a încărcat cu obligații pe care nu au cum să le susțină.

Primarii au explicat public, de nenumărate ori, că una dintre cele mai mari presiuni bugetare este plata indemnizațiilor pentru persoanele cu dizabilități și pentru însoțitorii acestora, sume care nu pot fi amânate, reduse sau ignorate, pentru că sunt drepturi stabilite prin lege.

Faptul că plata acestor drepturi sociale este pusă în sarcina bugetelor locale reprezintă o anomalie pe care nimeni nu pare dispus să o corecteze, deși ar fi logic și corect ca aceste cheltuieli să fie asumate direct de Ministerul Muncii, pentru că nu este normal ca o comună mică, cu venituri reduse, să suporte singură costuri sociale care țin de responsabilitatea statului, iar apoi să fie și penalizată pentru că nu reușește să își închidă bugetul.

Problema devine și mai gravă dacă politica actuală va continua să taie și din investițiile locale, pentru că deficitul bugetar nu poate fi redus doar prin tăieri oarbe. «Fără măsuri clare de stimulare economică, economia nu produce mai mulți bani, iar simpla reducere a cheltuielilor duce la blocaj», spun specialiștii. În acest sens, specialiștii din economie mai spun foarte limpede că există doar două căi pentru reducerea deficitului: fie creezi creștere economică și aduci mai mulți bani la buget, fie reduci cheltuieli, iar alegerea exclusivă a celei de-a doua variante, fără să stimulezi economia, duce inevitabil la blocaj.

Însă, pentru Bolojan, sintagma «fără excepții» a devenit un paravan convenabil, folosit pentru a justifica tăierile făcute fără discernământ.  Realitatea este însă alta: există situații în care statul este obligat moral și legal să facă excepții, mai ales într-o țară în care milioane de oameni trăiesc la limita sărăciei sau depind de sprijin public pentru a supraviețui. Datele oficiale arată că peste 3,8 milioane de români – pensionari, copii și persoane cu dizabilități – se află în sărăcie. A ignora acest fapt și a invoca rigid „fără excepții” este de-a dreptul inuman.

În acest climat, reforma administrației, în forma promovată acum, a ajuns să nemulțumească o bună parte dintre primari, care la întâlnirea din aceste zile au semnalat mai multe anomalii și au cerut corectarea unor decizii considerate nedrepte, insistând, printre altele, ca banii să rămână în bugetele locale pentru investiții în apă, canalizare, drumuri, școli și alte lucruri elementare care țin de traiul zilnic al oamenilor.

O altă povară pe care Bolojan a aruncat-o peste sărăcia din sate a fost majorarea taxelor și impozitelor locale, o decizie care apasă exact pe cei care au cel mai puțin. Să îi spună cineva că, în mediul rural, mulți oameni trăiesc din pensia minimă de 1.300 de lei, iar orice creștere de taxă nu este o ajustare administrativă, ci o lovitură directă într-un buget deja sufocat, într-o familie care își numără fiecare leu pentru a supraviețui.

Peste toate acestea, suntem de acord că reducerea deficitului bugetar este, fără îndoială, necesară, însă ajustarea nu poate fi făcută ignorând faptul că, în spatele fiecărei cifre din buget, există oameni reali.  Iar dacă operațiunea financiară arată bine pe hârtie, dar efectele sociale sunt devastatoare, atunci succesul contabil devine un eșec moral, pentru că cifrele pot fi corectate, dar viețile afectate nu pot fi resetate printr-un tabel Excel.

După tot acest tăvălug, specialiștii au spus  că economia este pe o direcție greșită și nu oferă niciun motiv de optimism.  Datele oficiale arată o scădere de 1,9% în trimestrul IV 2025 față de trimestrul precedent, iar România se află în recesiune tehnică.  Economiștii mai avertizează că efectele riscă să depășească gravitatea celor din 2008.

În aceste condiții, a insista obsesiv pe tăieri și creșteri de taxe este o formă de încăpățânare periculoasă.   Iar primele care vor ceda nu vor fi marile centre administrative, ci primăriile mici, comunele care abia își țin bugetele pe linia de plutire și satele deja sărace, unde fiecare decizie luată la centru se traduce în lipsa unei investiții, în tăierea unui sprijin social sau în creșterea unei taxe pe care oamenii nu o mai pot suporta.