Aşezată pe Bistriţa olteană, în partea de est a depresiunii subcarpatice Horezu, la poalele Munţilor Căpăţânii, care leagă zona de sub munte a Olteniei şi pe aceasta de ţinuturile sudice, iar prin văile Jiului şi Oltului de meleagurile transilvănene din interiorul arcului carpatic, localitatea Costeşti are multe de oferit turiştilor, în special celor pasionaţi de farmecul munţilor. Considerată ca fiind una dintre cele mai frumoase zone ale ţării, zona este un adevărat paradis pentru iubitorii de natură. Compusă din patru sate, Costeşti fiind centrul aşezării, în jurul căruia străjuiesc Văratici, Bistriţa şi Pietreni, localitatea este locul unde domneşte o atmosferă rustică, iar satele pot fi considerate o adevărată oază de relaxare. Călătorul va regăsi această aşezare pitorească în zona muntoasă de la poalele Muntelui Arnota, într-un un spaţiu geografic marcat de o istorie îndelungată. Mărturii din vremurile cele mai îndepărtate fixează trecutul Costeştiului cu puternice ecouri în contemporaneitate, şi asta pentru că localitatea are o istorie care se întinde, aşa cum arată descoperirile arheologice, pe aproximativ 10 milenii. Cu toate acestea, prima atestare documentară a Costeştilor vine de la un hrisov emis de domnitorul Neagoe Basarab, la data de 11 octombrie 1512.

Trovanţii, misterul „pietrelor vii” aflate pe locul acoperit cândva de Marea Sarmatică

Aspectul de cetate îl dă nu numai semeţul munte Arnota, ci şi prezenţa, la capătul culoarului, a carierei de nisip Costeşti, devenită între timp Rezervaţia Naturală Muzeul Trovanţilor Costeşti. Aici se găsesc în straturi de nisip elemente cu aspect rulat, de forme diferite, unele sferice, altele în formă de păpuşi, care sunt, de fapt, formaţiuni de vârstă sarmaţiană, care au luat naştere prin cimentarea nisipului cu ciment calcaros. Aceste formaţiuni au apărut datorită faptului că locul unde se află astăzi Rezervaţia Naturală a Trovanţilor Costeşti era acoperit cândva de fosta Mare Sarmatică. În Costeşti au fost găsite trei vertebre de balenă care trăiau în apele fostei Mări Sarmatice, aflate în prezent la Muzeul Grigore Antipa din Bucureşti.

În munţi stau ascunse şi peşteri săpate în rocile calcaroase. Cea mai importantă dintre ele este Peştera lui Grigorie Decapolitul, cunoscută şi sub numele de Peştera Liliecilor. În această peşteră se află două bisericuţe rupestre. Despre aceste locuri, pe care le-a vizitat la începutul secolului al XIX-lea, Alexandru Vlahuţă, autorul cărţii „România pitorească”, spunea că „reprezintă unul dintre cele mai frumoase ţinuturi ale ţării”. Admirând pentru prima dată împrejurimile Bistriţei, Alexandru Vlahuţă spune: „… Valea se deschide, codrii se trag la o parte şi o privelişte neaşteptată, negrăit de mândră, se înalţă ochilor… Pe malul drept al Bistriţei s-aşterne o poiană de toată frumuseţea…”. Despre Cheile Bistriţei el vorbea ca despre „…lumea prăpăstiilor şi a vâltorilor”.

Costeştiul, văzut din cer

Culmile rotunjite ale Arnotei şi orientarea lor de la răsărit spre apus, dau Costeştiului o înfăţişare maiestuoasă. De sus, din vârful muntelui se poate admira atât întreaga vale a Bistriţei, până spre Olt, cât şi culmile muntoase ale Curmăturii Rodeanu, vârfurile Zmeuret şi Ionaşcu, culmi ale Munţilor Căpăţânii, care despart Costeştiul de comuna Mălaia. De aici culmea alunecă spre răsărit, zărindu-se maiestoase vârfurile Govora şi Scânteia, Munţii Albu, Buila şi Cacova, apoi dealurile Scărişoara, Albina, Pădurea Mare şi Bărbăteşti, Valea Glăvociului şi Dealul Costeştilor, care o despart de comuna Bărbăteşti. De la Culmea Dealului Măgura, tivind spre miazăzi, la hotarul cu localitatea vecină, Tomşani, urmează Dealul Măgura, Valea Modârcii şi zona de confluenţă a celor trei ape: Bistriţa, Costeşti şi Romani. De sus, din munte, dealurile fierăstruiesc orizontul şi cotesc apoi brusc spre vest. Ca o pavăză naturală a vetrei se vede Valea Badei, situată la vest de Dealul Văratici, dealurile Neagota, Dăroaia şi Vârful Pupezii. Spectacolul continuă apoi pe Plaiul Clăbucetului, până spre Vârful Văleanu, aflat la cota 1840 de metri.

Acestea, deşi mai înalte, nu pot fi văzute de jos, din sat, deoarece Arnota stă ca un paravan în faţa lor, decât prin imensa spărtură produsă în munte de cariera de calcar. Apele Bistriţei n-au lăsat ca semeţia Arnotei să continue prea mult spre vest, tăind-o de sus şi până jos şi creând frumoasele chei care-i poartă numele, „o cheie de o nemaipomenită sălbăticie, poate cea mai îngustă cheie de la noi din ţară”