A fi pacient în România este o chestiune de loterie, de risc, fiindcă ai toate şansele să mori cu zile. La fel ca şi ancheta care se face, fiindcă ştim că este foarte interesant să se afle vinovaţii, să cadă capete, să vedem demisii, însă toate acestea nu mai interesează pe nimeni. Dacă o asistentă este vinovat[, dacă un manager nu ştiu ce a făcut, dacă un ministru îşi dă demisia, dacă tot sistemul intră în colaps, nu ne mai interesează. Singurul lucru care ne interesează este nu de ce s-a ajuns aici, ce planuri au guvernanţii pentru ca lucrurile acestea să nu se mai întâmple şi nu de mâine, de astăzi, de acum. Nu mai interesează pe nimeni că ministrul sănătăţii vine şi constată că în România s-au construit  mall şi clădiri  de birou, dar nu s-au construit  spitale.

Pe nimeni nu mai impresionează că președintele României a fost la locul tragediei şi a constatat că sunt 5 morţi. Este şeful statului, are Guvernul, au majoritatea în Parlament, cu toţii să facă  în aşa fel încât să construiască un spital, şi încă un spital, cât se poate de repede, pentru că altfel ne revoltăm  şi uităm, iar peste o lună sau peste două luni vom constata din nou că mor oamenii în spitale şi se întâmplă acest lucru fiindcă toată infrastructura spitalicească este construită de Ceauşescu. Spitalul care a ars, spune medicul Streinu Cercel, a fost construit în 1953, şi modernizat recent, dar standardele de siguranţă ale pacientului  sunt standardele anului 2021. Oricâte fonduri s-ar băga într-un spital din anul 1953, nu poţi să lărgeşti coridoarele şi, mai grav, nu dispar microbii. Cred că dacă am lua toate spitale din România, 99% nu respectă regulile de siguranţă ale pacientului.

Soluţia nu este să bagi bani în nişte spitale care oricum sunt depăşite, sunt uzate, trebuie construite de la zero spitale noi, în funcţie de noile condiţii de siguranţă ale pacientului. S-a vorbit  foarte mult despre acest subiect, privind construirea de spitale noi, despre investiţii în sistemul medical de-a lungul timpului, poate mai mult din anul 2015 fiindcă nu putem să nu amintim  momentul octombrie 2015, cu tragedia de la Colectiv, când toată lumea a sperat că ceva se va schimba, prin toate acele proteste, toate acele demisii, toate acele plecări şi veniri care nu au schimbat de fapt nimic.

Au trecut mai bine de 5 ani şi iată că din nou sunt aceleași probleme pentru că avem un stat debil, avem politicieni impotenţi, care vorbesc şi dau vina de la unul la celălalt. Se schimbă miniştrii ca şosetele, la şase luni, nimeni nu are o viziune pe termen lung. Vine un ministru şi  rade tot ce a făcut ministrul precedent, de aceea avem o situaţie în care  statul nu a construit nici drumuri, nici spitale, pentru că totul este de pe vremea lui Ceauşescu, iar ţara asta este ieşită din garanţie, pentru că statul nu şi-a făcut treaba. Singurele construcţii notabile, de după 1989, sunt făcute de privaţi, în interes propriu de aici mallurile şi turnurile de birouri pe care le-a remarcat ministrul sănătăţii în dimineaţa acestei zile.

Sperăm să nu se meargă cu cinismul atât de departe încât să se spună că mortul este de vină pentru că a avut pretenţia să îi fie cald în salon. Duci o aerotermă, se mai lipeşte cu scotch o liţă, se mai repară o priză, dar problema este structurală încât nu poţi să dai numai cu bidineaua,  soluţia  este să se construiască de la zero spitale.

Sistemul acesta predispune la erori umane, la astfel de evenimente pentru că este depăşit, clădirile sunt uzate moral şi fizic. Nu mai amintim de infecţiile nozocomiale  pentru care medicii spun că trebuie să fie dărâmate spitalele fiindcă  infecţiile sunt în pereţi.

Vom uita probabil destul de curând imaginea dramatică din 29 ianuarie 2021, când rudele pacienţilor aflaţi în spitalul groazei încercau să afle ceva despre apropiaţii lor, când nu se ştia care dintre pacienţi a murit şi care nu. În sistem li se spune într-un limbaj cinic şi rece „aparţinători”. În dimineaţa zilei de 29 ianuarie, la poarta spitalului erau deci o grămadă de aparţinători care încercau disperaţi să contacteze pe cineva din spital şi nu le răspundea nimeni. În realitate ei sunt mame, taţi, copii, nepoţi, care voiau să ştie dacă cei dragi lor sunt în viaţă, şi nu primeau acest răspuns. Au primit un răspuns destul de cinic, la câteva ore distanţă, de la un preşedinte echipat ca la carte pentru schi, şi care spunea că se simte foarte bine pe pârtie, într-o zi când ar fi trebuit să se afle în doliu şi ar fi trebuit să se gândească foarte atent cât din această tragedie i se datorează şi lui, personal, pentru că nu a făcut absolut nimic să o evite. Totul se reduce din nou la cinism, în ţara aceasta: unii au ghinionul să se afle în spital într-un moment nepotrivit, ca acesta, iar alţii au norocul să se afle pe pârtie.