Există momente când absurdul depășește orice limită, când realitatea pare scrisă de un scenarist de comedii negre, iar personajele principale nu sunt actori, ci liderii noștri. Cei care, teoretic, ar trebui să muncească pentru binele comun. Teoretic.

Într-o țară unde sute de școli au toalete în curte, unde unii copii merg flămânzi la culcare, iar spitalele încă poartă urmele prafului de pe vremea bunicilor, avem o elită politică preocupată de un singur lucru: confortul propriu. Și nu orice confort. Vorbim despre vacanțe exotice, zboruri private, hoteluri cu stele care nici pe cer nu mai apar, dar toate achitate dintr-un singur buzunar – al nostru.

Este vorba despre Administrația Prezidențială, care a desecretizat zilele acestea costurile zborurilor efectuate de fostul președinte Klaus Iohannis în cele două mandate petrecute la Cotroceni: peste 22 de milioane de euro.

Atât au costat vacanțele președintelui Klaus Iohannis în cele două mandate ale sale. 22 de milioane de euro care au plecat din bugetul unei țări în care sute de mii de copii merg la culcare flămânzi.. Nu e o metaforă. E o realitate confirmată în fiecare raport serios, în fiecare anchetă despre sărăcia  care roade satele și orașele mici. Cu 22 de milioane de euro, România putea construi trei sau patru școli moderne. Se putea rezolva, măcar parțial, rușinea toaletelor din curțile școlilor. Se puteau da mese calde pentru zeci de mii de copii, în fiecare zi, un an întreg. Se puteau construi kilometri de drum sau de autostradă, se puteau reabilita spitale, cămine culturale, biblioteci, secții de pediatrie. Dar nu. Au fost dați pe lux, liniște, golf, hoteluri de cinci stele, cafele scumpe și avioane private.

Și nu e vorba doar despre bani, deși suma e amețitoare. Este vorba despre mesajul transmis. Despre cum poți, cu un zâmbet de broșură electorală, să vorbești despre „solidaritate cu cei vulnerabili” după ce ai decolat cu un avion privat, într-o escapadă de milioane. E o formă de cinism greu de digerat, mai ales când știi că acei bani ar fi putut hrăni, educa sau trata. Ar fi putut construi. Ar fi putut schimba ceva.

Mai revoltător este momentul în care, după astfel de excese, ni se cere nouă să strângem cureaua. Să fim responsabili. Să nu consumăm prea mult curent, prea mult combustibil, prea mult din nimic, ni se spune. De parcă responsabilitatea ecologică ar fi exclusiv a cetățeanului cu salariu minim, nu și a politicianului care își parchează conștiința lângă un avion de lux.

Ce nu înțeleg ei – sau poate înțeleg prea bine – este că fiecare astfel de gest, fiecare rând de note de plată obscene decontate din fonduri publice, împinge o parte din populație spre extreme. Spre dezamăgire cronică, spre neîncredere în sistem, spre soluții radicale. Nu poți cere încredere de la niște oameni pe care i-ai tratat cu dispreț ani la rând.

Ne mirăm de valul de voturi acordate unor partide cu discursuri dure, dar uităm să privim cauza. Iar cauza poartă costum, vorbește despre „valorile europene” și își face selfie-uri din Maldive.

Poate că schimbarea nu vine peste noapte. Dar vine. Și când va veni, va fi însoțită de o întrebare la care liderii actuali vor trebui să răspundă: ce ați făcut cu încrederea noastră?

Până atunci, poate ar fi bine să țină minte că luxul pe banii altora e o plăcere cu termen de expirare. Și nota de plată nu întârzie niciodată.