Ca în fiecare an, atunci când vine vorba despre tăieri, pensionarii sunt luați în calcul de guvernanți ca o problemă secundară și neglijabilă. Pentru că în acest an se impunea în mod clar adoptarea unor măsuri de austeritate, atunci când s-au gândit de unde ar putea tăia venituri, guvernanții au sacrificat din nou categoria cea mai vulnerabilă a societății. Nu vorbim despre pensionarii de lux sau cei „speciali”, pentru care amânarea unei indexări nu este decât frecție la piciorul de lemn, ci vorbim despre acei amărâți care își gestionează fiecare bănuț pentru a le ajunge de pâine, de întreținere și, dacă se poate, pentru medicamente. Acei oameni pentru care o boală ceva mai gravă, care necesită tratament scump este, de fapt, o condamnare la moarte, sau o alegere între a te trata și a suferi de foame, pentru că la ei un medicament în plus poate însemna banii pentru o săptămână.

Pentru prima oară, Florin Cîțu a dovedit maturitate politică atunci când a încercat să limiteze sau să elimine sporurile bugetarilor. Cartoful fierbinte s-a rostogolit, însă, imediat din mâna lui spre Palatul Cotroceni și i s-a tăiat macaroana chiar înainte să apuce să o înghită. Semnalul venit de la Iohannis era clar: președintele nu era de acord să se atingă de veniturile bugetarilor. Peste asta s-a iscat un conflict pe aceeași temă între Cîțu și Orban, pe fondul luptei interne pentru șefia partidului. Drept urmare, intenția lăudabilă se plafonare sau tăiere a sporurilor bugetare a rămas cuminte acolo unde se iscase, și anume în spatele ușilor închise, la ședința de partid. Ipoteza de lucru pe care a brodat Florin Cîțu era una imposibilă: guvernul trebuia să găsească soluții prin care, la venituri similare cu cele de anul trecut și cheltuieli ceva mai mari, să încheie totuși anul cu un deficit bugetar mai mic. Pentru a realiza acest deziderat soluțiile erau limitate: fie scăderea cheltuielilor bugetare, fie creșterea veniturilor – sau un mix de politici care să vizeze ambele aspecte. Printr-o astfel de măsură, Guvernul ar fi făcut o economie de cel puțin 2,5 miliarde de lei, doar prin neacordarea voucherelor de vacanță, plafonarea sporurilor și tăierea sporurilor pentru expunere la Covid acordate angajaților din prefecturi, plus reducerea indemnizației de hrană pentru anumite categorii de bugetari și eliminarea subvenției pentru transportul studenților.

Pe de altă parte, miniștri partidelor din coaliție l-au pus și ei cu botul pe labe pe premier, atunci când a încercat să reducă fondurile alocate către anumite ministere. Cererile inițiale ale ministerelor ar fi dus deficitul la 11% din PIB, când România este deja în procedura de deficit excesiv, după ce cheltuielile lăsate de guvernele PSD au deraiat țara de pe cursul normal asumat prin aderarea la UE. Drept urmare, pensionarii au rămas ultima redută, și cea mai ușor de cucerit, tocmai pentru că, deși sunt mulți, aceștia nu au un lider sau o forță socială și economică vizibilă, așa că nu se pot împotrivi în mod real bătăii de joc la care sunt supuși. Așa s-a ajuns ca, în ședința de Guvern de joi, 18 februarie, să fie adoptată ordonanța de urgență prin care creșterea pensiilor a fost amânată până în 2022. Sursa problemei este în sine una pe care PNL a moștenit-o: creșterile constante de pensii și salarii în sectorul bugetar, folosite de PSD pentru a cumpăra tăcerea publicului, au făcut ca structura cheltuielilor statului să fie extrem de inflexibilă. Acum suntem în situația în care nu poate tăia nici un guvern nici pensiile, nici salariile, mai ales când PSD împinge puternic pe agenda publică subiectul creșterii lor.

Deocamdată, Guvernul PNL se scaldă într-un compromis pe care este posibil să nu îl poată gestiona mai târziu. Abia după jumătatea acestui an se va vedea dacă veniturile vor fi cele estimate și, deci, dacă este sustenabil bugetul votat momentan numai pe hârtie, pentru că bani reali în economie nu sunt nicăieri. Tocmai de aceea, pentru a vedea „impactul” acestei tentative de reformă de care oricum nu vom scăpa, PNL încearcă să deschidă Cutia Pandorei cu salariați de la companiile de stat, pe care le obligă să se reformeze în ideea în care sunt capabile să își eficientizeze activitatea limitându-se la încasările proprii. Nici această metodă nu pare una sustenabilă pe termen lung, pentru că, până în acest moment, tot politicienii sunt cei care au umflat nejustificat schemele celor mai multe companii de stat cu angajări pe pile, până când efectiv au sufocat societățile respective.    

La final, este vorba doar despre un orizont de timp mai lung sau mai scurt, dar este clar că nu vom putea scăpa de o reformă bugetară masivă, structurată pe trei direcții importante: reforma ANAF, reforma salarizării bugetarilor și reforma sistemului de pensii. În final, va trebui să se ajungă și la reformareaadministrației centrale și locale, despre care guvernanții nici nu pomenesc deocamdată. Cîțu vorbește despre reforma companiilor de stat, deși acestea sunt singurele care pot produce plus-valoare pentru buget, dar nu pomenește despre curățarea administrației centrale sau locale, înțesată de piloși, de amante sau de incompetenți care nu fac altceva decât să tocească biroul cu coatele și să plimbe hârtii pe holuri. Ministerele continuă să plătească zeci de mii de salarii clientelei politice, armatei de rude, amante și prieteni –aduși și de PSD, și de PNL în anii trecuți. Acest lucru ar fi putut funcționa cu o economie viabilă, cu un mediu de afaceri sănătos și susținut prin măsuri de redresare clare. În situația actuală, cu economia gâfâind sub povara pandemiei, statul nu își mai poate permite să hrănească însă această armată de angajați inutili care mută hârtii dintr-o parte în alta și sunt marea frână în calea oricărei reforme.